Month: December 2019

Arta modernă

Un banc vechi despre arta modernă (nu e cu banane, nu vă speriați).

La o expoziție de artă modernă, un tânăr artist își prezintă ultima creație: o pânză albă, intitulată “Văcuță păscând iarbă”

– Dar unde este iarba? întreabă un vizitator.

– A mâncat-o vaca, raspunde pictorul.

– Și vaca unde este?

– A plecat, ce era să facă pe-aici dacă nu mai era iarbă.

Inspirat de acest banc, dar și de evenimentele săptămânii trecute, m-am apucat și eu de pictură. Primul meu tablou (pe care îl puteți vedea la comentarii) se numește “Ecaterina Andronescu și învățământul din România”.

Firește, învățământul românesc nu apare în tablou, pentru că l-a distrus Androneasca.

Iar vaca… pardon, vaca era în celălalt tablou. Am vrut să spun, doamna Cati…

Așadar, doamna Cati nu apare nici ea in tablou, pentru că a plecat din țară. La urma urmei, ce să facă un ministru al educației într-o țară fară învățământ, nu?

Anecdote istorice – pariorul

Am citit acum mulți ani, într-un almanah, câteva povestiri despre pariuri celebre. Nu știu dacă povestirile prezentate erau reale, dar una dintre ele mi s-a părut foarte interesantă:

Într-o unitate militară din Rusia (în timpul perioadei țariste) urma să fie transferat un ofițer renumit pentru abilitatea de a câștiga pariurile.

În prima seară, în timpul mesei, comandantul noii unități a vrut să afle care era secretul pariorului.

– Citesc foarte ușor oamenii, a spus pariorul.

– Serios? Zi-mi ceva despre mine, a zis generalul.

– Spre exemplu, Dvs. faceți eforturi să zâmbiți deși tare vă mai supără rana de la picior.

– N-am fost niciodată rănit la picioare, a răspuns generalul.

– Ba eu cred că da.

Generalul a zâmbit și a spus:

– Pariem pe 100 de ruble?

– Firește, a răspuns bucuros pariorul.

Calm, generalul s-a descălțat de cizme, apoi de obiele, și-a ridicat picioarele în aer și a invitat pe oricine din sală să vină să-i le examineze. Nici urmă de rană, așa că generalul a câștigat pariul și a luat suta de ruble.

În aceeași seară, generalul, fericit nevoie-mare, i-a scris o scrisoare fostului comandant al renumitului parior: “… nu știu ce fel de oameni sunt pe-acolo, dacă pot pierde în fața unui mujic ca ăsta…” și a continuat povestind întâmplarea cu pariul.

La câteva zile a venit răspunsul: “… înainte de a pleca de-aici, “mujicul” a pariat mii de ruble cu diverși ofițeri că, încă din prima seară, o să te facă să-ți scoți cizmele în fața lui, iar tu o să fii atât de mândru de isprava ta încât o să ne anunți despre ea printr-o scrisoare oficială”.

*

Îmi imaginez un pariu intre doi influensări d-ăia mari:

– Pariez pe 120.000 de parai că în câteva zile juma’ de mapamond o să vorbească despre banane lipite cu scoci.

Despre paznici și supereroi

Sâmbătă seara, într-un mall din București, într-un magazin de produse cosmetice.

Deși este weekend, magazinul nu este prea populat. Avem următoarele personaje:

– în spate, adunate pe lângă tejghea, câteva angajate plictisite își butonează telefoanele

– pe culoarul din mijlocul magazinului două doamne la vreo 65-70 de ani aleg cu mare grijă niște fond de ten (așa cred)

– trei domnișoare siliconate care vor să cumpere juma’ de magazin, în timp ce vorbesc cu insuflețire despre o bună prietenă de-a lor, care nu e doar urâtă, dar mai e și proastă și plină de operații nereușite, dar are noroc la bărbați

– un cuplu de corporatiști cam strâmtorați; ea miroase încântată tot soiul de mostre de parfum și, când găsește câte una care-i place, îi cere și lui părerea. El, cu un aer de connaisseur, se preface că amușină hârtiuțele (în timp ce trage cu ochiul spre etichetele cu prețuri) și, inevitabil, strâmbă din nas a nemulțumire.

– subsemnatul (firește că eram și eu pe-acolo, altfel cum aș fi știut toate astea)

La ușa de la intrare, paznicul magazinului, un flăcău cu față de tractorist, îmbrăcat într-un costum negru lucios (de care îmbracă țăranii când se duc la nuntă) stă cu brațele încrucișate și se uită fioros în direcția noastră (eu, corporatistii și cele trei fete suntem pe aceeași latură).

În mod clar, nu-i convine ceva și pare că așteaptă ca vreunul dintre noi să încerce să șutească un parfum, acolo, ca să aibă și supereroul din el un motiv să iasă în lume.

Ei, și cum stătea paznicul nostru în așteptarea acțiunii, numai iată că mai apar doi paznici (de la altă firmă, că ăștia au uniforme).

Unul dintre ei rămâne afară iar celălalt, un nene lat în umeri, începe să vorbească încet cu flăcăul de la ușă, a cărui aroganță se topește văzând cu ochii.

Nu am cum să aud ce-și spun, dar, în mod evident, cei doi nu sunt de acord, pentru că tractoristul tot dă din cap în semn de refuz. Enervat, malacul în uniformă ridică vocea:

– Băi în plm, ia vezi că poate-ți trag și una. Du-te în morții tăi și păzește în altă parte – aruncă o privire prin magazin – ia vezi că babornița aia acuși bagă-un ruj în poșetă. Hai, du-te și păzește acolo, că de ăștia de-aici răspund io!

Tractoristul cedează și pleacă încetișor spre culoarul din mijloc, iar în urma lui zdrahonul înhață niște sticlute de pe rafturi și începe să se parfumeze din abundență, ca un adevărat boss. Hugo Boss, mai bine zis.

Despre vot

„Ca instructor nu avea prea multe de spus şi nici nu se remarca prin inteligenţă. […] Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic. Chiar dacă nu avea prea multe de spus, el suferea de «boala puterii». Rar am întâlnit pe cineva care să sufere într-un asemenea grad de această boală. Tânjea după putere, voia cu orice preţ să ajungă sus”

Despre Ceaușescu (pentru că despre el este vorba în textul de mai sus) s-a știut mereu că era cam sărac cu duhul.

Ignorat de unii dintre șefii comuniști, protejat de câțiva (în special de “tătucul” Gheorghiu-Dej), ironizat în mod constant de alții, Nicolae Ceaușescu a reușit să preia conducerea partidului cu ajutorul grupării conduse de Gheorghe Maurer care (se pare) că l-a considerat pe Ceașcă un prost (aici avea dreptate) ușor de manipulat (aici nu mai avea dreptate).

Și uite-așa, în urma unor calcule greșite făcute de niște oameni care ar fi trebuit să știe mai bine că niște fleacuri precum un IQ scăzut sau o educație precară nu pot sta în calea unui megaloman avid de putere, am ajuns noi să defilăm pe stadioane și să-i cântăm ode genialului cizmar.

Iar acum, după ce am râs și ne-am veselit cu tâmpeniile debitate pe bandă rulantă de Veorica, cred că a venit timpul să ne luăm rămas bun de la ea și s-o trimitem acasă.

Și, deși este frustrant că “al nostru” nu a reușit să între în turul doi, ar fi totuși cazul ca lumea să-și bage mințile în cap, să se ducă la vot și, mai ales, să nu voteze (din răzbunare sau la hohă) cu Dăncilă.

Că dacă nu, parcă vezi că peste doi-trei ani o să cântăm ode închinate “celui mai iubit coc al țării” și o să ne întrebăm prostește cum naiba de-am ajuns să fim conduși de una ca Veve.

Legenda Nianului

Legenda anului nou chinezesc:

Se spune că trăia pe vremuri un dragon urât, rău și prost numit Nian (în folclorul nostru lighioanele astea se numesc balauri).

Și dihania asta de balaur se aciuase pe capul unor oameni amărâți din China cărora le făcea viața amară – nu doar că le fura vitele, le distrugea pădurile și le dărâma casele, dar se pare că își luase obiceiul de a deturna fondurile alocate de împăratul Chinei pentru dezvoltarea infrastructurii în zonele defavorizate.

Ce mai, din cauza balaurului regiunea respectivă rămăsese cu vreo 50 de ani în urma restului țării și mulți localnici se gândeau să plece să-și caute norocul în altă parte.

Legenda mai spune că un bătrân înțelept a găsit ațât sursa problemei cât și soluția: problema era că oamenii, în loc să înfrunte lighioana, se ascundeau în case și se rugau să nu fie ei următoarele victime.

Ascultând sfaturile înțeleptului, într-o bună zi s-au strâns locuitorii zonei (se spune că a mobilizarea a fost exemplară, unele surse vorbind despre o prezență de peste 80%) și au înfruntat Nianul care, că orice “bully”, nu era doar rău, ci și laș și când a văzut lumea adunată a dat bir cu fugiții.

Ei, acum că v-am zis această frumoasă legendă chinezească, e timpul să-mi iau buletinul și să mă duc la vot, că avem și noi un balaur de gonit (spre deosebire de Nian, care s-a speriat de artificii și de pocnitori, al nostru se teme de vot).

Povestea căruțașului din Videle

Dragi prieteni, dacă aveți drum prin Videle în zilele următoare, vă recomand să treceți și pe la gară, unde puteți avea ocazia de a vedea o scenă atât de emoționantă cum de la vechiul film Cassablanca nu s-a mai văzut.

Mi-a zis cineva că, încă de ieri, un nene cu privire blajină și-a tras căruța la capătul gării și stă cuminte în ploaia rece de sfârșit de toamnă, privind drăgăstos înspre peronul rece și pustiu.

Prietenul meu a intrat în vorbă cu nenea căruțașul și a aflat că acesta își așteaptă consoarta, care, după câțiva ani în care s-a chinuit cu niște trebi încurcate prin București, a început a auzi chemarea pământului și s-a gândit (e doar un fel de-a spune) să se întoarcă acasă.

Și așa, ceas după ceas, așteaptă nenea să-i vină mândra acasă, s-o urce-n căruță, ca pe vremuri, și să plece degrabă spre căsuța lor primitoare, mai ales că de când fumeia s-a luat cu trebile politice n-a mai avut cine să facă uruială la păsări.

La naiba, numai imaginându-mi cum merg ei doi cu căruța pe drumul plin de bălți și de hârtoape, mi-au și dat lacrimile.

Romantic incurabil ce sunt, acu’ tre’ să mă duc să beau ce-a mai rămas în sticla pe care am început-o aseară.

Adio, Veve

O ultimă postare despre Veorica și după asta o să încerc să-i uit până și numele, că m-am săturat de ea.

Aveam un coleg de cămin care arăta ca un Terminator mai mic: 1.80, plin de mușchi, maxilare proeminente, părul tuns periuță – ce mai, când își punea ochelarii de soare îi intimida până și pe unii dintre controlorii RATB.

Problema era că, deși arăta fioros, era primul care dădea bir cu fugiții dacă era rost de bătaie (precum am aflat pe pielea noastră atunci când, bazându-ne (și) pe prezența lui, ne-am încăierat cu un mic grup de ultrași).

De la mini-Schwarzeneggerul nostru am învățat să nu mă încred în aparențe, și acum, revenind la Veorica, mă întreb de ce atât de mulți oameni consideră că locul ei este la cratiță.

Bun, și eu mă bucur că am scăpat de ea, dar de unde au tras unii concluzia că Veve este în stare să gătească?

Poate pentru că a stat 3 ani la guvern și înainte de asta 9 ani la Bruxelles și înainte de asta umbla noaptea și lipea afișe electorale pe stâlpi?

Cu mâna pe inimă spun că eu n-aș îndrăzni să gust din delicatesele preparate de tanti Broșă.

Și încă ceva: cei care consideră că munca unei gospodine nu valorează mare lucru ar putea să tragă o fugă până în Londra, să încerce faimoasa bucătărie englezească (chips & fish & chips & fish & chips…).

După câteva luni de mâncat scovergi o să-și cam schimbe părerea despre gospodinele noastre și nu o să le mai compare cu toate loazele pesediste.

Prăpastia dintre generații

Unul dintre hobby-urile mele este să trag cu urechea la ce discută necunoscuții pe stradă (sau în mall, sau la sală, nu contează). Probabil că am vocație de securist, ce să-i faci…

Oricum, aseară am ascultat cum un băiet frumușel (un soi de geek care încearcă să pară dur) îi povestea unei fete o vitejie de-a lui.

-… și numai ce văd că apare lângă mine un țigan d’ăla japonez…

– Aaaa, a spus fata, care părea să înțeleagă ce anume înseamnă un țigan japonez.

– Îți dai seama, când m-am făcut spre el a și luat-o la fugă, a continuat junele. Bă, da’ ce fugea, al dracu…

În punctul ăsta au izbucnit amândoi în râs. Și-au râs, au râs…

Oricât m-am chinuit, n-am reușit să înțeleg povestioara. În schimb, am reușit să înțeleg pe deplin sintagma “prăpastia dintre generații”.

Chiar c-am îmbătrânit

A true (and sad) story

Sad story.

Ca să înțelegeți povestioara de mai jos trebuie să știți câteva lucruri despre mine:

-am păr pe piept (destul de mult, aș spune)

-am multe bluze care se încheie în față cu fermoar

-sunt cam șleampăt de felul meu

Și acum, povestea:

Eram prin Unirea Center când am remarcat niște doamne mai în vârstă care mă priveau dezaprobator.

M-am uitat într-o oglindă și am fost nevoit să le dau dreptate: arătam de parcă aș fi dormit în șanț (chestie pe care, totuși, n-am mai făcut-o de ani de zile).

Gândindu-mă că nu e o idee bună să umblu așa dezblehuiat, că poate mă găsesc naibii cu vreun cunoscut, am înhățat fermoarul și, dintr-o mișcare bruscă, am încheiat bluza până sus de tot.

Eu am în continuare păr pe piept, dar nu chiar la fel de mult ca pe vremuri.

Sfârșit.

Joker

Evenimentele de săptămâna trecută (CEx-ul PSD-ului, generalii prezenți la parada de 1 Decembrie) mi-au trezit cheful să văd un film cu clovni (chiar nu știu cum s-a format asocierea asta în capul meu).

Văzusem deja “Baladă tristă de trompetă”, partea a doua a lui “It” încă n-a apărut așa că m-am uitat și eu la Joker, că prea vorbea toată lumea despre el.

Mi se pare doar mie, sau scenariul filmului este același ca în “Identity”, “American Psycho”, “A Bittersweet Life” sau “The Usual Suspects”? (chit că “suspectul de serviciu” era un criminal care încerca să scape de anchetatori, nu un psihopat).

Regizorul a avut grijă să lase finalul deschis, că dă bine la public, dar este evident că (mai) toată acțiunea filmului se desfășoară în mintea personajului principal, care, departe de a fi anti-eroul din Batman, nu este altceva decât un criminal psihopat care se delectează cu fantasme sadice de grandoare și omnipotentă.

Oricum, filmul merită văzut chiar și numai pentru rolul de zile mari pe care-l face Joaquin Phoenix.

PS: Puteți căuta pe net reportajul în care psihiatrul Gabriel Diaconu vorbește despre fantasmele psihopaților, este interesant.