Despre oamenii cu spirit de sacrificiu

Proful de mate pe care l-am avut în generală era un un tiran coleric și extrem de sadic, care ne bătea de ne zvânta.

Și cum era dirigintele clasei, datoria lui era să ne bată nu doar pentru tâmpeniile pe care le făceam la ora lui, dar și pentru ce făceam la alte ore.

Îmi amintesc că odată, în recreația mare, eram vreo 15-20 de băieți și vreo 5-6 fete aliniați la perete, în timp ce pârâcioasa clasei citea de pe o foaie cine și ce făcuse iar dirigul împărțea într-o veselie șuturi, capace, palme, dupaci, ghionturi, cașpice – mă rog, tot tacâmul.

Și în toiul distracției numai ce sună clopoțelul, semn că recreația mare se sfârșise, iar dirigu’ zice cu năduf:

– Păi sigur că da, alți profesori stau și fumează în cancelarie, iar eu stau ca prostu’ să vă bat pe voi.

*

Disclaimer: Această postare a izvorât doar din pura placere de a -mi depăna amintirile și nu are nicio legătură cu fapte, persoane sau scandaluri reale (și recente).

Numai oamenii cu mințile nărăvite la rele s-ar putea gândi să facă vreo paralelă între dirigul cel sadic și politicienii care se văicăresc pe FB despre cum se sacrifică ei pentru binele comun.
Am zis! Howgh!

Bunii samariteni

Scandalul de la Jean Bistrot mi-a amintit de o întâmplare mai veche… de fapt, mi-a amintit de două întâmplări, legate între ele.

Pe la începutul anilor 2000 locuiam în Paris… stați, nu săriți așa, nu înseamnă că mă scăldam în bani, pentru că locuiam într-o zonă “sensibilă” – mai exact, în cartierul Saint Denis, în zona în care se vindeau lucruri “căzute din camion”.

Așadar, pe când locuiam în Saint Denis am trecut de câteva ori pe lângă un restaurant cu specific african care era tot timpul gol.

Văzând una ca asta, pe loc s-a și trezit bunul samaritean din mine și m-am decis într-o zi să mă duc să le fac vânzare.

Zis și făcut – mă deplasez până la restaurantul cu pricina (care era, după cum bănuiți, complet gol – nici măcar ospătarii nu erau prin sala), mă așez la masa și încep să mă uit pe-un meniu. Și cum citeam eu meniul, se deschide o ușă și prin ea se ițește capul unui tânăr african (sper că e Ok să folosesc cuvântul ăsta) care mă privește mirat și apoi strigă ceva într-o limbă stranie.

În câteva secunde ușa se deschide larg și intră unu, doi, trei (mamăăăă, ce mare era numărul trei – un african uriaș cu fața ca o lună plină), patru, cinci… și cu băiatul de la început – șase bărbați africani care mă priveau cu mirare (și ostilitate).

Unul dintre ei, un bărbat la vreo 45-50 de ani, ciolănos și cu niște mâini tare lungi, cu un ten negru-măsliniu-gălbejit, care-mi amintea de un păianjen din niște desene animate văzute în copilărie, s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu amabilitate prefăcută:

– Ce doriți, domnule?

– Să mănânc, am zis eu, mirat de o asemenea întrebare.

Omul păianjen s-a oprit brusc, de parcă nu s-ar fi așteptat în veci la un asemenea răspuns. Apoi, a rotit privirea prin sală și mi-a zis, cât se poate de mirat:

– Precum vedeți, încă nu e ora mesei!

– Aaa, am zis eu cam fără chef (deja îmi trecuse pofta de mâncare), atunci o să vin la ora la care serviți masa.

Gălbejitul a zâmbit, arătându-și dinții lungi, iar mie mi s-a pus un nod în gât.

– La ora mesei avem foarte mulți clienți și n-o să găsiți niciun loc liber! Dar, dacă vă este foame, a continuat el cu aceeași politețe ipocrită, puteți să vă duceți la restaurantul algerienilor de colo (mi-a arătat cu degetul), au o mâncare de legume excelentă!

Sfatul era prea bun ca să nu-l urmez, așa că m-am îndreptat rapid spre ușă. În urma mea, cineva cu o voce care a făcut geamurile să zumzăie, mi-a urat:

– Poftă bună, domnule!

M-am întors și l-am văzut pe africanul cu fața ca luna plină zâmbindu-mi prietenos și trimițându-mi bezele.

Seara i-am povestit vărului meu pățania, iar el și-a pus mâinile în cap:

– Băi hăbăucule, da’ tu poate uiți unde stai. Un’te crezi, pe Champs-Élysées? Vezi o ușa deschisă și gata, intri? Vrei să te găsesc cu gâtu tăiat? Cine știe ce combinații aveau oamenii ăia pe-acolo și te-ai dus și tu pe capu’ lor.

Apoi s-a căutat prin geanta, a scos două croissante și mi le-a aruncat în brațe:

– Na, când ți se mai face foame, te uiți și tu pe geam și dacă nu vezi alți oameni mâncând și nici nu miroase a mâncare, halești un corn de-ăsta și mergi mai departe, nu mai intri

*

Ani mai târziu, la noi în cartier s-a deschis un salon de coafură care n-avea deloc clienți.

Mamei i s-a făcut milă de bietul antreprenor (nu că l-ar fi cunoscut, dar așa suntem noi, miloși) și s-a decis să-i dea o mână de ajutor, așa că, în ziua în care a primit pensia, s-a dus la salonul falimentar.

La recepție, o domnișoară sofisticată care își butona telefonul în timp ce făcea baloane cu guma de mestecat, s-a uitat la mama și a rămas cu gura căscată.

– Aăăă… da’ dumneavoastră ce vreți?

– Să mă tund, a răspuns mama cu hotărâre.

– Să ce???? Să vă tundeți???

Dintr-o cameră alăturată s-a auzit o voce de femeie, iar fata de la recepție a izbucnit în râs.

– Doamneeee, că tare-s proastă câteodată! Da, aici e coafor. Aăăă.

Iar s-a auzit vocea din camera vecină, iar fata de la recepție a zis:

– Nu-i aici fata care tunde, e plecată!

– Păi, pot să vin mai târziu, a zis mama care a prins alte vremuri, nu știe ea care-i treaba cu unele saloane de înfrumusețare.

Fata din camera vecină a intervenit iar, iar receptionista a repetat mesajul:

– Nu mai vine azi!

– Dar când vine? a insistat mama care, precum vedeți, chiar era hotărâtă să le salveze oamenilor afacerea.

– Aaa, da, când vin… a îngânat recepționista.

Văzând că domnișoara de la recepție nu se descurcă, din camera de alături a apărut o domnișoară înaltă, îmbrăcată… de fapt, lasă, nu vă mai zic și cum era îmbrăcată, că iar îmi raportează careva postarea.

– Vă rog s-o scuzați pe colega mea, e nouă și nu știe cum merg lucrurile. Fata care tunde e în concediu pe perioadă nedeterminata și nu știm când se întoarce. Dar de ce nu mergeți să vă tundeți la… sau la… și a enumerat câteva saloane (că e plin cartierul de ele).

Eu, auzind pățania mamei și bucuros că am ocazia s-o fac pe deșteptul, l-am plagiat fără rușine pe vărul meu, zicându-i mamei:

– Bre, când mai vrei să te tunzi, uită-te și tu prin geam și, dacă nu vezi femei cu căști de-alea de cosmonaut, dă cu mana prin păr și vezi-ți de treabă. Ai deranjat bietele fete care cine știe ce făceau acolo!

*

Bun, și acum , pentru că știu că ați citit cele două povestioare de mai sus numai și numai ca să aflați ce părere am eu despre recentul scandal de la Jean Pistrou, vă spun cât se poate de sincer că sunt total de acord cu voi. Mulțumesc pentru atenție!