Când eram în generală îmi făceam toate vacanțele la țară (dar la întoarcere povesteam cât de mișto a fost în stațiune, că atâta îmi mai trebuia, să-l fac de râs pe tata) și mă trimitea bunica seara să aduc vaca acasă. Ei, ajungeam eu la râpa de la marginea satului, văcarul mă ajuta să-i pun văcuței funia în jurul coarnelor și plecam încetișor spre casă.
Pe drum, din motive numai de ea știute, văcuța se mai oprea din când în când, întorcea capul spre câte o casă și dădea drumul unui muget prelung:
– Mnuuuuuuuuu!
Deși ai mei mă sfătuia mereu să folosesc jordia (adică nuiaua, în graiul local) eu nu m-am îndurat niciodată să bat animalele, așa că preferam să trag încetișor de funie și să-i vorbesc cu blândețe:
– Hai, Florico, hai, că nu-i asta casa noastră. Hai să mergem, hai acasă la noi! Și reușeam de fiecare dată să duc văcuța acasă și s-o bag în grajd, și asta fără să folosesc vreodată violența …
*********************************
Mai târziu, în facultate, aveam un coleg de cămin care la beție se trezea că le știe pe toate. Mai rău era că intra în vorbă cu toți trecătorii și nu mai termina de vorbit. Și-acum îmi amintesc cum îl trăgeam de mâneca și încercam să-i mai tai discursurile:
– Hai, mă, acasă, hai că-i târziu, și uite, domnul se grăbește, n-are timp, hai, hai să mergem. Gata, lasă c-a înțeles, ți-a dat dreptate, ce mai vrei, hai odată… Și-l trăgeam așa după mine până ajungeam în cameră și-l trimiteam în patul lui să se culce.
*****************************************
În fine, nu știu de ce povestesc toate tâmpeniile astea. Doar că m-au năpădit amintirile când am văzut cum a luat-o Liviu pe Viorica de la conferința de presă.