Despre oamenii cu spirit de sacrificiu

Proful de mate pe care l-am avut în generală era un un tiran coleric și extrem de sadic, care ne bătea de ne zvânta.

Și cum era dirigintele clasei, datoria lui era să ne bată nu doar pentru tâmpeniile pe care le făceam la ora lui, dar și pentru ce făceam la alte ore.

Îmi amintesc că odată, în recreația mare, eram vreo 15-20 de băieți și vreo 5-6 fete aliniați la perete, în timp ce pârâcioasa clasei citea de pe o foaie cine și ce făcuse iar dirigul împărțea într-o veselie șuturi, capace, palme, dupaci, ghionturi, cașpice – mă rog, tot tacâmul.

Și în toiul distracției numai ce sună clopoțelul, semn că recreația mare se sfârșise, iar dirigu’ zice cu năduf:

– Păi sigur că da, alți profesori stau și fumează în cancelarie, iar eu stau ca prostu’ să vă bat pe voi.

*

Disclaimer: Această postare a izvorât doar din pura placere de a -mi depăna amintirile și nu are nicio legătură cu fapte, persoane sau scandaluri reale (și recente).

Numai oamenii cu mințile nărăvite la rele s-ar putea gândi să facă vreo paralelă între dirigul cel sadic și politicienii care se văicăresc pe FB despre cum se sacrifică ei pentru binele comun.
Am zis! Howgh!

Bunii samariteni

Scandalul de la Jean Bistrot mi-a amintit de o întâmplare mai veche… de fapt, mi-a amintit de două întâmplări, legate între ele.

Pe la începutul anilor 2000 locuiam în Paris… stați, nu săriți așa, nu înseamnă că mă scăldam în bani, pentru că locuiam într-o zonă “sensibilă” – mai exact, în cartierul Saint Denis, în zona în care se vindeau lucruri “căzute din camion”.

Așadar, pe când locuiam în Saint Denis am trecut de câteva ori pe lângă un restaurant cu specific african care era tot timpul gol.

Văzând una ca asta, pe loc s-a și trezit bunul samaritean din mine și m-am decis într-o zi să mă duc să le fac vânzare.

Zis și făcut – mă deplasez până la restaurantul cu pricina (care era, după cum bănuiți, complet gol – nici măcar ospătarii nu erau prin sala), mă așez la masa și încep să mă uit pe-un meniu. Și cum citeam eu meniul, se deschide o ușă și prin ea se ițește capul unui tânăr african (sper că e Ok să folosesc cuvântul ăsta) care mă privește mirat și apoi strigă ceva într-o limbă stranie.

În câteva secunde ușa se deschide larg și intră unu, doi, trei (mamăăăă, ce mare era numărul trei – un african uriaș cu fața ca o lună plină), patru, cinci… și cu băiatul de la început – șase bărbați africani care mă priveau cu mirare (și ostilitate).

Unul dintre ei, un bărbat la vreo 45-50 de ani, ciolănos și cu niște mâini tare lungi, cu un ten negru-măsliniu-gălbejit, care-mi amintea de un păianjen din niște desene animate văzute în copilărie, s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu amabilitate prefăcută:

– Ce doriți, domnule?

– Să mănânc, am zis eu, mirat de o asemenea întrebare.

Omul păianjen s-a oprit brusc, de parcă nu s-ar fi așteptat în veci la un asemenea răspuns. Apoi, a rotit privirea prin sală și mi-a zis, cât se poate de mirat:

– Precum vedeți, încă nu e ora mesei!

– Aaa, am zis eu cam fără chef (deja îmi trecuse pofta de mâncare), atunci o să vin la ora la care serviți masa.

Gălbejitul a zâmbit, arătându-și dinții lungi, iar mie mi s-a pus un nod în gât.

– La ora mesei avem foarte mulți clienți și n-o să găsiți niciun loc liber! Dar, dacă vă este foame, a continuat el cu aceeași politețe ipocrită, puteți să vă duceți la restaurantul algerienilor de colo (mi-a arătat cu degetul), au o mâncare de legume excelentă!

Sfatul era prea bun ca să nu-l urmez, așa că m-am îndreptat rapid spre ușă. În urma mea, cineva cu o voce care a făcut geamurile să zumzăie, mi-a urat:

– Poftă bună, domnule!

M-am întors și l-am văzut pe africanul cu fața ca luna plină zâmbindu-mi prietenos și trimițându-mi bezele.

Seara i-am povestit vărului meu pățania, iar el și-a pus mâinile în cap:

– Băi hăbăucule, da’ tu poate uiți unde stai. Un’te crezi, pe Champs-Élysées? Vezi o ușa deschisă și gata, intri? Vrei să te găsesc cu gâtu tăiat? Cine știe ce combinații aveau oamenii ăia pe-acolo și te-ai dus și tu pe capu’ lor.

Apoi s-a căutat prin geanta, a scos două croissante și mi le-a aruncat în brațe:

– Na, când ți se mai face foame, te uiți și tu pe geam și dacă nu vezi alți oameni mâncând și nici nu miroase a mâncare, halești un corn de-ăsta și mergi mai departe, nu mai intri

*

Ani mai târziu, la noi în cartier s-a deschis un salon de coafură care n-avea deloc clienți.

Mamei i s-a făcut milă de bietul antreprenor (nu că l-ar fi cunoscut, dar așa suntem noi, miloși) și s-a decis să-i dea o mână de ajutor, așa că, în ziua în care a primit pensia, s-a dus la salonul falimentar.

La recepție, o domnișoară sofisticată care își butona telefonul în timp ce făcea baloane cu guma de mestecat, s-a uitat la mama și a rămas cu gura căscată.

– Aăăă… da’ dumneavoastră ce vreți?

– Să mă tund, a răspuns mama cu hotărâre.

– Să ce???? Să vă tundeți???

Dintr-o cameră alăturată s-a auzit o voce de femeie, iar fata de la recepție a izbucnit în râs.

– Doamneeee, că tare-s proastă câteodată! Da, aici e coafor. Aăăă.

Iar s-a auzit vocea din camera vecină, iar fata de la recepție a zis:

– Nu-i aici fata care tunde, e plecată!

– Păi, pot să vin mai târziu, a zis mama care a prins alte vremuri, nu știe ea care-i treaba cu unele saloane de înfrumusețare.

Fata din camera vecină a intervenit iar, iar receptionista a repetat mesajul:

– Nu mai vine azi!

– Dar când vine? a insistat mama care, precum vedeți, chiar era hotărâtă să le salveze oamenilor afacerea.

– Aaa, da, când vin… a îngânat recepționista.

Văzând că domnișoara de la recepție nu se descurcă, din camera de alături a apărut o domnișoară înaltă, îmbrăcată… de fapt, lasă, nu vă mai zic și cum era îmbrăcată, că iar îmi raportează careva postarea.

– Vă rog s-o scuzați pe colega mea, e nouă și nu știe cum merg lucrurile. Fata care tunde e în concediu pe perioadă nedeterminata și nu știm când se întoarce. Dar de ce nu mergeți să vă tundeți la… sau la… și a enumerat câteva saloane (că e plin cartierul de ele).

Eu, auzind pățania mamei și bucuros că am ocazia s-o fac pe deșteptul, l-am plagiat fără rușine pe vărul meu, zicându-i mamei:

– Bre, când mai vrei să te tunzi, uită-te și tu prin geam și, dacă nu vezi femei cu căști de-alea de cosmonaut, dă cu mana prin păr și vezi-ți de treabă. Ai deranjat bietele fete care cine știe ce făceau acolo!

*

Bun, și acum , pentru că știu că ați citit cele două povestioare de mai sus numai și numai ca să aflați ce părere am eu despre recentul scandal de la Jean Pistrou, vă spun cât se poate de sincer că sunt total de acord cu voi. Mulțumesc pentru atenție!

Despre pacea lui Putin

În toamna anului 408, Alaric I, rege al vizigoților și (autoproclamat) prieten și aliat al poporului roman, era ocupat să cucerească Roma (nu singur, vă dați seama, avea și armata cu el).

Văzând că nu au șanse să-l învingă în luptă, romanii au trimis o solie pentru a-i întreba pe barbari cam care ar fi prețul pentru care ar fi dispuși să plece în pace, dar prețul cerut de vizigoți a fost atât de mare, încât unul dintre solii romani a întrebat: “Bine, dar nouă ce ne mai ramâne?”

– Vă rămân viețile voastre! a răspuns prompt Alaric.

Romanii știau deja (sau ar fi trebuit să știe) ce înseamnă să-ți cumperi pacea.

Lecția le fusese servită cu aproape opt secole înainte de Brennus, regele galilor care, după ce a cucerit Roma, a cerut vreo 300 și ceva e kilograme de aur ca să plece.

Romanii au acceptat, dar barbarii umblau cu vicleșuguri (foloseau o balanță cu brațele inegale astfel încât cantitatea de aur pusă pe talger părea mai mică decât era în realitate) iar când romanii au protestat, Brennus și-a aruncat sabia pe talerul balanței spunând doar atât: “Vae victis” (vai de cei învinși).

*

Niște concetățeni de-ai noștri (unii din prostie, alții de fricoși ce sunt, alții din dragoiste pentru tătucul Puțin) se tot miră că ucrainenii nu vor să negocieze cu rușii ca să scape de război.

La urma urmei, orcii de la Kremlin sunt niște oameni rezonabili (scuze, niște orci rezonabili) și, dacă ucrainenii ar renunța la regiunea Donbas, la Crimeea, la Odessa (și, în general vorbind, la tot sudul țării), la Insula Șerpilor (și la platforma continentală aferentă), plus la ceva teritorii din nord, rușii s-ar mulțumi și-ar pleca acasă. Nu înainte de a schimba guvernul și de a mai fura câte ceva pe ici pe colo (și eventual, la plecare, ar mai viola câteva sute sau, poate, câteva mii de femei).

“Niște cârpănoși, dom’le ucrainenii ăștia, nu vor să cedeze oleacă de pământ ca să se termine războiul!” – se lamentează de zor putiniștii noștri.

*

“Păi bine”, ar putea întreba cineva, “dacă ucrainenii cedează trei sferturi din țară, ei cu ce mai rămân?”

“Măcar o să fie pace”, ar putea raspunde fanii lui Puțin.

De fapt, nu, băi nevolnicilor, n-ar avea nici pace. Pentru că, așa cum bine a zis Winston Churchill, dacă cineva are de ales intre dezonoare și război și alege dezonoarea, va avea și războiul.

Ca să știți și voi, mai cârpe putiniste – pentru lași, nu există pace.

Tata, PSD-ul și vecinii

Tata a fost mare crai la viața lui.

Îl iubeau femeile de-și stricau căsniciile pentru el. Nu-i vorbă, și tata iubea femeile și adeseori banii de întreținere erau cheltuiți pe te miri ce escapadă amoroasă.

Și nu doar femeile îi plăceau lui tata – îi plăceau și petrecerile, partidele de pescuit, fotbalul, jocurile de noroc… și multe altele.

Erau și chestii care nu-i plăceau lui tata – să plătească întreținerea sau să cheltuie banii pe haine, sau…

Când membrii familiei începeau să-l sâcâie cu prostii (spre exemplu, să cheltuie banii pe rechizite școlare) tata avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), deschidea ușa și ne arăta plăcuta de pe ușă, spunând:

– Ce scrie pe ușă, aaa? A cui e casa asta? Nu vă convine, pe-aici e drumu’!

Când era în toane proaste, reacționă urât de tot. M-a încins în câteva rânduri cu cureaua de-am uitat de bani. Și, când se îngroșa gluma și eu zbieram prea tare, tata se oprea, se uita speriat în jur, ridica mâinile cu pumnii strânși înspre tâmple și spunea:

– Taci, taaaci, ‘tu-ți biserica mă-tii, tu vrei să ne-audă vecinii cum ne batem în casă? Dementule!

Și păruiala continua…

*

PSD-ul a fost un partid tare popular în zilele lui bune. Proștii îl iubeau la nebunie, ajungeau să se certe cu neamurile din cauza partidului.

Nu-i vorba, că și PSD-ului îi plăceau proștii și adeseori banii publici erau cheltuiți pe petreceri câmpenești și pe concerte în aer liber.

Și nu doar proștii îi plăceau PSD-ului – partidul era și mare iubitor de vile, mașini scumpe, diamante – ba chiar și insulele îi mai dădeau ghes și-l tulburau.

Erau și chestii care nu erau pe placul PSD-ului: să cheltuie banii pe autostrăzi, sau pe modernizarea școlilor, sau pe dotarea spitalelor, sau…

Când fraierii plătitori de taxe și impozite îndrăzneau să protesteze, PSD-ul avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), PSD-ul ieșea la televizor și spunea:

– Băi, cine a câștigat alegerile? A cui e țara asta până în 2020? Nu vă convine? Afară cu voi, soroșiștilor!

Când era în toane proaste, PSD-ul reacționa urât: trimitea jandarmii să bată și să gazeze protestatarii. Iar când ăștia din urmă țipau prea tare, mai ieșea câte-un pesedist la televizor:

– Băi, băăăi, mai ușor, voi vreți să ne-audă vecinii din Uniunea Europeană? Trădătorilor!

Și dezmățul pe bani publici continua…

*

Problema cu tata este că el e haios așa, de la distanță, când citești despre el pe FB, dar nu-l vrei în familie.

Problema cu PSD-ul este că nici măcar de la distanță nu e haios.

Știri politice – 2020

Talibanii din Coaliția pentru Familie și războinicii luminii din Alianța pentru Uniunea Românilor (prescurtat AUR) și-au anunțat intenția de a fuziona.

Noua formațiune politică se vă numi Coaliția pentru Uniunea Românilor (prescurtat – exact așa cum v-ați gândit).

“Împreună vom face lucruri mărețe, care vor rămâne de-a pururea înscrise în analele istoriei, acolo unde vă rămâne consemnată și ziua de 6 decembrie, ziua în care 10% dintre români și-au exprimat intenția de a se întoarce în Evul Mediu” au mai declarat reprezentanții C.U.R.-ului.

Arta modernă

Un banc vechi despre arta modernă (nu e cu banane, nu vă speriați).

La o expoziție de artă modernă, un tânăr artist își prezintă ultima creație: o pânză albă, intitulată “Văcuță păscând iarbă”

– Dar unde este iarba? întreabă un vizitator.

– A mâncat-o vaca, raspunde pictorul.

– Și vaca unde este?

– A plecat, ce era să facă pe-aici dacă nu mai era iarbă.

Inspirat de acest banc, dar și de evenimentele săptămânii trecute, m-am apucat și eu de pictură. Primul meu tablou (pe care îl puteți vedea la comentarii) se numește “Ecaterina Andronescu și învățământul din România”.

Firește, învățământul românesc nu apare în tablou, pentru că l-a distrus Androneasca.

Iar vaca… pardon, vaca era în celălalt tablou. Am vrut să spun, doamna Cati…

Așadar, doamna Cati nu apare nici ea in tablou, pentru că a plecat din țară. La urma urmei, ce să facă un ministru al educației într-o țară fară învățământ, nu?

Anecdote istorice – pariorul

Am citit acum mulți ani, într-un almanah, câteva povestiri despre pariuri celebre. Nu știu dacă povestirile prezentate erau reale, dar una dintre ele mi s-a părut foarte interesantă:

Într-o unitate militară din Rusia (în timpul perioadei țariste) urma să fie transferat un ofițer renumit pentru abilitatea de a câștiga pariurile.

În prima seară, în timpul mesei, comandantul noii unități a vrut să afle care era secretul pariorului.

– Citesc foarte ușor oamenii, a spus pariorul.

– Serios? Zi-mi ceva despre mine, a zis generalul.

– Spre exemplu, Dvs. faceți eforturi să zâmbiți deși tare vă mai supără rana de la picior.

– N-am fost niciodată rănit la picioare, a răspuns generalul.

– Ba eu cred că da.

Generalul a zâmbit și a spus:

– Pariem pe 100 de ruble?

– Firește, a răspuns bucuros pariorul.

Calm, generalul s-a descălțat de cizme, apoi de obiele, și-a ridicat picioarele în aer și a invitat pe oricine din sală să vină să-i le examineze. Nici urmă de rană, așa că generalul a câștigat pariul și a luat suta de ruble.

În aceeași seară, generalul, fericit nevoie-mare, i-a scris o scrisoare fostului comandant al renumitului parior: “… nu știu ce fel de oameni sunt pe-acolo, dacă pot pierde în fața unui mujic ca ăsta…” și a continuat povestind întâmplarea cu pariul.

La câteva zile a venit răspunsul: “… înainte de a pleca de-aici, “mujicul” a pariat mii de ruble cu diverși ofițeri că, încă din prima seară, o să te facă să-ți scoți cizmele în fața lui, iar tu o să fii atât de mândru de isprava ta încât o să ne anunți despre ea printr-o scrisoare oficială”.

*

Îmi imaginez un pariu intre doi influensări d-ăia mari:

– Pariez pe 120.000 de parai că în câteva zile juma’ de mapamond o să vorbească despre banane lipite cu scoci.

Despre paznici și supereroi

Sâmbătă seara, într-un mall din București, într-un magazin de produse cosmetice.

Deși este weekend, magazinul nu este prea populat. Avem următoarele personaje:

– în spate, adunate pe lângă tejghea, câteva angajate plictisite își butonează telefoanele

– pe culoarul din mijlocul magazinului două doamne la vreo 65-70 de ani aleg cu mare grijă niște fond de ten (așa cred)

– trei domnișoare siliconate care vor să cumpere juma’ de magazin, în timp ce vorbesc cu insuflețire despre o bună prietenă de-a lor, care nu e doar urâtă, dar mai e și proastă și plină de operații nereușite, dar are noroc la bărbați

– un cuplu de corporatiști cam strâmtorați; ea miroase încântată tot soiul de mostre de parfum și, când găsește câte una care-i place, îi cere și lui părerea. El, cu un aer de connaisseur, se preface că amușină hârtiuțele (în timp ce trage cu ochiul spre etichetele cu prețuri) și, inevitabil, strâmbă din nas a nemulțumire.

– subsemnatul (firește că eram și eu pe-acolo, altfel cum aș fi știut toate astea)

La ușa de la intrare, paznicul magazinului, un flăcău cu față de tractorist, îmbrăcat într-un costum negru lucios (de care îmbracă țăranii când se duc la nuntă) stă cu brațele încrucișate și se uită fioros în direcția noastră (eu, corporatistii și cele trei fete suntem pe aceeași latură).

În mod clar, nu-i convine ceva și pare că așteaptă ca vreunul dintre noi să încerce să șutească un parfum, acolo, ca să aibă și supereroul din el un motiv să iasă în lume.

Ei, și cum stătea paznicul nostru în așteptarea acțiunii, numai iată că mai apar doi paznici (de la altă firmă, că ăștia au uniforme).

Unul dintre ei rămâne afară iar celălalt, un nene lat în umeri, începe să vorbească încet cu flăcăul de la ușă, a cărui aroganță se topește văzând cu ochii.

Nu am cum să aud ce-și spun, dar, în mod evident, cei doi nu sunt de acord, pentru că tractoristul tot dă din cap în semn de refuz. Enervat, malacul în uniformă ridică vocea:

– Băi în plm, ia vezi că poate-ți trag și una. Du-te în morții tăi și păzește în altă parte – aruncă o privire prin magazin – ia vezi că babornița aia acuși bagă-un ruj în poșetă. Hai, du-te și păzește acolo, că de ăștia de-aici răspund io!

Tractoristul cedează și pleacă încetișor spre culoarul din mijloc, iar în urma lui zdrahonul înhață niște sticlute de pe rafturi și începe să se parfumeze din abundență, ca un adevărat boss. Hugo Boss, mai bine zis.

Despre vot

„Ca instructor nu avea prea multe de spus şi nici nu se remarca prin inteligenţă. […] Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic. Chiar dacă nu avea prea multe de spus, el suferea de «boala puterii». Rar am întâlnit pe cineva care să sufere într-un asemenea grad de această boală. Tânjea după putere, voia cu orice preţ să ajungă sus”

Despre Ceaușescu (pentru că despre el este vorba în textul de mai sus) s-a știut mereu că era cam sărac cu duhul.

Ignorat de unii dintre șefii comuniști, protejat de câțiva (în special de “tătucul” Gheorghiu-Dej), ironizat în mod constant de alții, Nicolae Ceaușescu a reușit să preia conducerea partidului cu ajutorul grupării conduse de Gheorghe Maurer care (se pare) că l-a considerat pe Ceașcă un prost (aici avea dreptate) ușor de manipulat (aici nu mai avea dreptate).

Și uite-așa, în urma unor calcule greșite făcute de niște oameni care ar fi trebuit să știe mai bine că niște fleacuri precum un IQ scăzut sau o educație precară nu pot sta în calea unui megaloman avid de putere, am ajuns noi să defilăm pe stadioane și să-i cântăm ode genialului cizmar.

Iar acum, după ce am râs și ne-am veselit cu tâmpeniile debitate pe bandă rulantă de Veorica, cred că a venit timpul să ne luăm rămas bun de la ea și s-o trimitem acasă.

Și, deși este frustrant că “al nostru” nu a reușit să între în turul doi, ar fi totuși cazul ca lumea să-și bage mințile în cap, să se ducă la vot și, mai ales, să nu voteze (din răzbunare sau la hohă) cu Dăncilă.

Că dacă nu, parcă vezi că peste doi-trei ani o să cântăm ode închinate “celui mai iubit coc al țării” și o să ne întrebăm prostește cum naiba de-am ajuns să fim conduși de una ca Veve.