Author: clevetitorul

Legenda Nianului

Legenda anului nou chinezesc:

Se spune că trăia pe vremuri un dragon urât, rău și prost numit Nian (în folclorul nostru lighioanele astea se numesc balauri).

Și dihania asta de balaur se aciuase pe capul unor oameni amărâți din China cărora le făcea viața amară – nu doar că le fura vitele, le distrugea pădurile și le dărâma casele, dar se pare că își luase obiceiul de a deturna fondurile alocate de împăratul Chinei pentru dezvoltarea infrastructurii în zonele defavorizate.

Ce mai, din cauza balaurului regiunea respectivă rămăsese cu vreo 50 de ani în urma restului țării și mulți localnici se gândeau să plece să-și caute norocul în altă parte.

Legenda mai spune că un bătrân înțelept a găsit ațât sursa problemei cât și soluția: problema era că oamenii, în loc să înfrunte lighioana, se ascundeau în case și se rugau să nu fie ei următoarele victime.

Ascultând sfaturile înțeleptului, într-o bună zi s-au strâns locuitorii zonei (se spune că a mobilizarea a fost exemplară, unele surse vorbind despre o prezență de peste 80%) și au înfruntat Nianul care, că orice “bully”, nu era doar rău, ci și laș și când a văzut lumea adunată a dat bir cu fugiții.

Ei, acum că v-am zis această frumoasă legendă chinezească, e timpul să-mi iau buletinul și să mă duc la vot, că avem și noi un balaur de gonit (spre deosebire de Nian, care s-a speriat de artificii și de pocnitori, al nostru se teme de vot).

Povestea căruțașului din Videle

Dragi prieteni, dacă aveți drum prin Videle în zilele următoare, vă recomand să treceți și pe la gară, unde puteți avea ocazia de a vedea o scenă atât de emoționantă cum de la vechiul film Cassablanca nu s-a mai văzut.

Mi-a zis cineva că, încă de ieri, un nene cu privire blajină și-a tras căruța la capătul gării și stă cuminte în ploaia rece de sfârșit de toamnă, privind drăgăstos înspre peronul rece și pustiu.

Prietenul meu a intrat în vorbă cu nenea căruțașul și a aflat că acesta își așteaptă consoarta, care, după câțiva ani în care s-a chinuit cu niște trebi încurcate prin București, a început a auzi chemarea pământului și s-a gândit (e doar un fel de-a spune) să se întoarcă acasă.

Și așa, ceas după ceas, așteaptă nenea să-i vină mândra acasă, s-o urce-n căruță, ca pe vremuri, și să plece degrabă spre căsuța lor primitoare, mai ales că de când fumeia s-a luat cu trebile politice n-a mai avut cine să facă uruială la păsări.

La naiba, numai imaginându-mi cum merg ei doi cu căruța pe drumul plin de bălți și de hârtoape, mi-au și dat lacrimile.

Romantic incurabil ce sunt, acu’ tre’ să mă duc să beau ce-a mai rămas în sticla pe care am început-o aseară.

Adio, Veve

O ultimă postare despre Veorica și după asta o să încerc să-i uit până și numele, că m-am săturat de ea.

Aveam un coleg de cămin care arăta ca un Terminator mai mic: 1.80, plin de mușchi, maxilare proeminente, părul tuns periuță – ce mai, când își punea ochelarii de soare îi intimida până și pe unii dintre controlorii RATB.

Problema era că, deși arăta fioros, era primul care dădea bir cu fugiții dacă era rost de bătaie (precum am aflat pe pielea noastră atunci când, bazându-ne (și) pe prezența lui, ne-am încăierat cu un mic grup de ultrași).

De la mini-Schwarzeneggerul nostru am învățat să nu mă încred în aparențe, și acum, revenind la Veorica, mă întreb de ce atât de mulți oameni consideră că locul ei este la cratiță.

Bun, și eu mă bucur că am scăpat de ea, dar de unde au tras unii concluzia că Veve este în stare să gătească?

Poate pentru că a stat 3 ani la guvern și înainte de asta 9 ani la Bruxelles și înainte de asta umbla noaptea și lipea afișe electorale pe stâlpi?

Cu mâna pe inimă spun că eu n-aș îndrăzni să gust din delicatesele preparate de tanti Broșă.

Și încă ceva: cei care consideră că munca unei gospodine nu valorează mare lucru ar putea să tragă o fugă până în Londra, să încerce faimoasa bucătărie englezească (chips & fish & chips & fish & chips…).

După câteva luni de mâncat scovergi o să-și cam schimbe părerea despre gospodinele noastre și nu o să le mai compare cu toate loazele pesediste.

Prăpastia dintre generații

Unul dintre hobby-urile mele este să trag cu urechea la ce discută necunoscuții pe stradă (sau în mall, sau la sală, nu contează). Probabil că am vocație de securist, ce să-i faci…

Oricum, aseară am ascultat cum un băiet frumușel (un soi de geek care încearcă să pară dur) îi povestea unei fete o vitejie de-a lui.

-… și numai ce văd că apare lângă mine un țigan d’ăla japonez…

– Aaaa, a spus fata, care părea să înțeleagă ce anume înseamnă un țigan japonez.

– Îți dai seama, când m-am făcut spre el a și luat-o la fugă, a continuat junele. Bă, da’ ce fugea, al dracu…

În punctul ăsta au izbucnit amândoi în râs. Și-au râs, au râs…

Oricât m-am chinuit, n-am reușit să înțeleg povestioara. În schimb, am reușit să înțeleg pe deplin sintagma “prăpastia dintre generații”.

Chiar c-am îmbătrânit

A true (and sad) story

Sad story.

Ca să înțelegeți povestioara de mai jos trebuie să știți câteva lucruri despre mine:

-am păr pe piept (destul de mult, aș spune)

-am multe bluze care se încheie în față cu fermoar

-sunt cam șleampăt de felul meu

Și acum, povestea:

Eram prin Unirea Center când am remarcat niște doamne mai în vârstă care mă priveau dezaprobator.

M-am uitat într-o oglindă și am fost nevoit să le dau dreptate: arătam de parcă aș fi dormit în șanț (chestie pe care, totuși, n-am mai făcut-o de ani de zile).

Gândindu-mă că nu e o idee bună să umblu așa dezblehuiat, că poate mă găsesc naibii cu vreun cunoscut, am înhățat fermoarul și, dintr-o mișcare bruscă, am încheiat bluza până sus de tot.

Eu am în continuare păr pe piept, dar nu chiar la fel de mult ca pe vremuri.

Sfârșit.

Joker

Evenimentele de săptămâna trecută (CEx-ul PSD-ului, generalii prezenți la parada de 1 Decembrie) mi-au trezit cheful să văd un film cu clovni (chiar nu știu cum s-a format asocierea asta în capul meu).

Văzusem deja “Baladă tristă de trompetă”, partea a doua a lui “It” încă n-a apărut așa că m-am uitat și eu la Joker, că prea vorbea toată lumea despre el.

Mi se pare doar mie, sau scenariul filmului este același ca în “Identity”, “American Psycho”, “A Bittersweet Life” sau “The Usual Suspects”? (chit că “suspectul de serviciu” era un criminal care încerca să scape de anchetatori, nu un psihopat).

Regizorul a avut grijă să lase finalul deschis, că dă bine la public, dar este evident că (mai) toată acțiunea filmului se desfășoară în mintea personajului principal, care, departe de a fi anti-eroul din Batman, nu este altceva decât un criminal psihopat care se delectează cu fantasme sadice de grandoare și omnipotentă.

Oricum, filmul merită văzut chiar și numai pentru rolul de zile mari pe care-l face Joaquin Phoenix.

PS: Puteți căuta pe net reportajul în care psihiatrul Gabriel Diaconu vorbește despre fantasmele psihopaților, este interesant.

Despre analfabetismul funcțional

Se pare că analfabetismul funcțional (incapacitatea unui individ de a înțelege și folosi informațiile pe care le primește) afectează un mare număr de români.

Cred că ne-am supărat degeaba pe Livache când cu faimoasa întrebare „Si cu ce dracu` mă ajută pe mine, domnisoară, ca să înțeleg și eu?”

Omul n-a vrut să fie impertinent, doar se număra și el printre românii cărora nu prea le funcționează compilatorul.

Medicina alternativă- Drojdia de bere

Știați că…

Drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) este bună pentru sănătatea unghiilor și a părului?

Pentru că îmi doream foarte mult un păr des și sănătos, cu rădăcină puternică, am urmat un tratament de 3 luni cu acest leac miraculos și rezultatele n-au întârziat să apară.

Bine, eu sunt în continuare chelios, da’ să vezi ce mi-a crescut părul din urechi.

Despre banane (semi)prețioase

V-ați gândit voi vreodată că flăcăul ăla de la Valahia avea motive întemeiate să se plângă de fetele care i-au furat banana lui cea prețioasă?

(Știți versurile, nu? Alea cu “Mama, mi-au furat banana… Roxana și Suzana, Nu mă mai joc, nuuu”).

Uite că povestea asta cu banana de 100 de mii de parai aruncă o lumină nouă asupra vechiului hit (sau șlagăr, lălăială, spuneți-i cum vreți).

Parcă vezi că mâine-poimâine o să ne schimbam părerea și despre băiatul care vindea fân.

Cronică de film – Jumanji

Filme de văzut în perioada Crăciunului.

Seara, târziu, într-un vagon de metrou aproape gol. La Dristor urcă un grup de paznici care ocupă tot șirul de scaune din fața mea și care, imediat după ce s-au așezat, au început să mă privească insistent.

Curios să aflu ce-or fi vrând ăștia de la mine am ridicat ochii din telefon și am văzut că, de fapt, nu eu le trezisem interesul, ci un poster lipit pe peretele din spatele meu, poster care invită cinefilii să se delecteze cu comedia științifico-fantastico-filosofică Jumanji

– Dea-bea aștept să-l văd, spune unul dintre ei, un nene la vreo 45-50 de ani.

– L-ai văzut? întreabă, total aiurea, altul.

– Nu l-am văzut, stai să-mi intre pe card prema (sic) de Crăciun, să văd și eu ce bani îmi intră, alea-alea…

Aici, au divagat puțin, vorbind despre niște ture plătite dublu și niște ore suplimentare neplătite, dar setea de cultură era prea mare, așa că au revenit la discuțiile despre bijuteria cinematografică numită Jumanji.

– Oare nu-l găsesc pe net? întreabă unul dintre ei.

Urmează un cor de proteste:
– Băăă, nu, e păcat, încaltea de era vreo panaramă de film mai mergea, da’ așa, e păcat de el să nu-l vezi frumos, la mall.

Câteva secunde de liniște. Apoi, cel care pare a fi expertul grupului mai aruncă o privire spre poster și pufnește în râs:

– Bă, a dracu maimuțe, bă, da’ urâte’s. Parcă-s ăla care a lucrat cu noi pe tură astă-vară.

Redevenind serios, se întoarce către cel care voia să caute filmul pe net:

– Vezi că-i partea a doua. Cum ar veni, mai are o parte, tre’ s-o vezi și pe-aia.

– Are legătură părțile? spune cel interpelat, puțin pleoștit.

– Păi cum dar? Tre’ să vezi prima parte, că altfel nu-nțelegi nimica.

– Și orișicât, se merită s-o vezi. Te dai cu roatele-n sus de râs, se bagă în vorbă unul care până atunci tăcuse.

Iarăși câteva momente de liniste, în timp ce toate privirile se îndreaptă spre un alt poster, lipit la celălalt capăt al șirului de bănci.

– Auzi, întreabă iar cel care nu văzuse filmul, da’ oare calu’ ăla ce treabă are?

– Iți dai seama că face și el ceva în film, că altfel nu-l punea ăia degeaba în afiș, răspunde expertul.

Aici, cum ar spune Seherezada, intrând trenul în stația în care voiam eu să ajung, drumurile noastre s-au despărțit. Oricum, cred că v-am povestit destul cât să vă trezesc interesul așa că, daca n-aveți chef să vă uitați la “Singur acasă” puteți să vă uitați la Jumanji.

Cât despre mine, sunt mulțumit că am aflat la ce se gândesc paznicii de la metrou (când se gândesc la ceva, firește).

PS: dacă aflați ce face calul ăla să-mi spuneți și mie, că-s curios.