Category: istorie

Despre pacea lui Putin

În toamna anului 408, Alaric I, rege al vizigoților și (autoproclamat) prieten și aliat al poporului roman, era ocupat să cucerească Roma (nu singur, vă dați seama, avea și armata cu el).

Văzând că nu au șanse să-l învingă în luptă, romanii au trimis o solie pentru a-i întreba pe barbari cam care ar fi prețul pentru care ar fi dispuși să plece în pace, dar prețul cerut de vizigoți a fost atât de mare, încât unul dintre solii romani a întrebat: “Bine, dar nouă ce ne mai ramâne?”

– Vă rămân viețile voastre! a răspuns prompt Alaric.

Romanii știau deja (sau ar fi trebuit să știe) ce înseamnă să-ți cumperi pacea.

Lecția le fusese servită cu aproape opt secole înainte de Brennus, regele galilor care, după ce a cucerit Roma, a cerut vreo 300 și ceva e kilograme de aur ca să plece.

Romanii au acceptat, dar barbarii umblau cu vicleșuguri (foloseau o balanță cu brațele inegale astfel încât cantitatea de aur pusă pe talger părea mai mică decât era în realitate) iar când romanii au protestat, Brennus și-a aruncat sabia pe talerul balanței spunând doar atât: “Vae victis” (vai de cei învinși).

*

Niște concetățeni de-ai noștri (unii din prostie, alții de fricoși ce sunt, alții din dragoiste pentru tătucul Puțin) se tot miră că ucrainenii nu vor să negocieze cu rușii ca să scape de război.

La urma urmei, orcii de la Kremlin sunt niște oameni rezonabili (scuze, niște orci rezonabili) și, dacă ucrainenii ar renunța la regiunea Donbas, la Crimeea, la Odessa (și, în general vorbind, la tot sudul țării), la Insula Șerpilor (și la platforma continentală aferentă), plus la ceva teritorii din nord, rușii s-ar mulțumi și-ar pleca acasă. Nu înainte de a schimba guvernul și de a mai fura câte ceva pe ici pe colo (și eventual, la plecare, ar mai viola câteva sute sau, poate, câteva mii de femei).

“Niște cârpănoși, dom’le ucrainenii ăștia, nu vor să cedeze oleacă de pământ ca să se termine războiul!” – se lamentează de zor putiniștii noștri.

*

“Păi bine”, ar putea întreba cineva, “dacă ucrainenii cedează trei sferturi din țară, ei cu ce mai rămân?”

“Măcar o să fie pace”, ar putea raspunde fanii lui Puțin.

De fapt, nu, băi nevolnicilor, n-ar avea nici pace. Pentru că, așa cum bine a zis Winston Churchill, dacă cineva are de ales intre dezonoare și război și alege dezonoarea, va avea și războiul.

Ca să știți și voi, mai cârpe putiniste – pentru lași, nu există pace.

Anecdote istorice – pariorul

Am citit acum mulți ani, într-un almanah, câteva povestiri despre pariuri celebre. Nu știu dacă povestirile prezentate erau reale, dar una dintre ele mi s-a părut foarte interesantă:

Într-o unitate militară din Rusia (în timpul perioadei țariste) urma să fie transferat un ofițer renumit pentru abilitatea de a câștiga pariurile.

În prima seară, în timpul mesei, comandantul noii unități a vrut să afle care era secretul pariorului.

– Citesc foarte ușor oamenii, a spus pariorul.

– Serios? Zi-mi ceva despre mine, a zis generalul.

– Spre exemplu, Dvs. faceți eforturi să zâmbiți deși tare vă mai supără rana de la picior.

– N-am fost niciodată rănit la picioare, a răspuns generalul.

– Ba eu cred că da.

Generalul a zâmbit și a spus:

– Pariem pe 100 de ruble?

– Firește, a răspuns bucuros pariorul.

Calm, generalul s-a descălțat de cizme, apoi de obiele, și-a ridicat picioarele în aer și a invitat pe oricine din sală să vină să-i le examineze. Nici urmă de rană, așa că generalul a câștigat pariul și a luat suta de ruble.

În aceeași seară, generalul, fericit nevoie-mare, i-a scris o scrisoare fostului comandant al renumitului parior: “… nu știu ce fel de oameni sunt pe-acolo, dacă pot pierde în fața unui mujic ca ăsta…” și a continuat povestind întâmplarea cu pariul.

La câteva zile a venit răspunsul: “… înainte de a pleca de-aici, “mujicul” a pariat mii de ruble cu diverși ofițeri că, încă din prima seară, o să te facă să-ți scoți cizmele în fața lui, iar tu o să fii atât de mândru de isprava ta încât o să ne anunți despre ea printr-o scrisoare oficială”.

*

Îmi imaginez un pariu intre doi influensări d-ăia mari:

– Pariez pe 120.000 de parai că în câteva zile juma’ de mapamond o să vorbească despre banane lipite cu scoci.

Oamenii care nu votează

1. În urmă cu mulți ani am lucrat ca bouncer prin diverse cluburi de noapte din vestul Europei și așa am avut ocazia de a cunoaște diverși găinari cu pretenții de mafioți (mai exact se băteau pe burtă așteptând să se întoarcă femeile de la club să le mai dea câțiva euro ca să poată bea o bere la terasă).

Nici ei, nici coardele lor (aaa, vreau să spun bietele fete obligate să se prostitueze) nu votau niciodată-în primul rând pentru că dădea bine să te ferești de locurile prin care bântuia “gardă”, apoi pentru că din principiu evitau interacțiunile cu oficialitățile și, în plus, nu-i interesa politica și oricum binele colectiv este o chestie care îi lasă absolut indiferenți.

Nu votau, dar dacă ar fi votat ar fi votat cu partidul lui Dan Diaconescu, că a zis ăla că le dă nu-știu-câte mii de euro.

 

2. În UK am locuit într-o casă plină de români muncitori. Oameni cuminți, liniștiți, plecau la muncă dimineața și se întorceau seara târziu, iar după 2-3 ore petrecute prin trenuri și autobuze și 10-11 ore de muncă grea numai de politică nu le arde. Nu se pricep la politică (în 2017 nu auziseră de Dragnea) și iar în puținul timp liber pe care îl au preferă să-și vadă de ale lor, nu să stea ore în șir la rând la vot.

Dar, dacă ar vota, ar vota cu Becali, pentru că Becali când vorbește vorbește cu ei și pentru ei (chiar dacă îi minte, tot cu ei vorbește).

 

3. Oamenii pe care îi interesează politica.

Acum o lună am fost să vizitez Sanctuarul de Urși de la Zărnești. La Zărnești, am locuit în pensiunea unui om gospodar, care, deși pasionat de politică, la ultimele alegeri nu a votat pentru că nu a avut cu cine. Om liniștit, patriot, își iubește țara, urăște ungurii, ar spânzura țiganii, ar goni nemții din țara în frunte cu Iohannis ăla care vinde copii, ar scuipa-o în ochi pe franțuzoaica aia coruptă care a furat banii publici, ar da afară belgienii de la MegaImage…

Ei, nu urăște chiar pe toată lumea, îi admiră pe ruși, al căror nume vechi era suni (???) și care de fapt erau adevărații mongoli, pentru că atunci când au venit hunii cu corturile lor să stea peste civilizația rușilor, știți ce-au făcut rușii? Ne spune tot el: I-au lăsat să se culce și noaptea au tăbărât cu săbiile peste huni în corturi și i-au tăiat (și aici, biata piticanie patetică se încorda de parcă ar fi fost în mijlocul bătăliei) și așa au fugit hunii și s-au făcut unguri și au început să fure bogățiile noastre. Aaa, și de fapt nu există unguri, există jidani vechi și jidani noi – iar Soros face parte din una dintre categorii, nu știu care, că deja mă obosise rău de tot discuția cu el.

Dacă vreți să vedeți ce poate face propaganda de la Kremlin din creierii unor oameni needucați, puteți sta o noapte la pensiunea Irina din Zărnești (și asta este singurul motiv pentru care aș recomanda pensiunea cu pricina).

Cum spuneam, nu a votat pentru că n-are cu cine. Ar vota un bărbat adevărat care să nu lase investitorii să vină în țară la noi să ne spună ei cum să ne facem treaba – așa, cam ca Putin.

 

Între timp, prin bula mea de Facebook niște oameni își imaginează nesfârșite cohorte de hipsteri care se pișă pe el de vot și se gândesc cu amărăciune că dacă ar ieși TOATĂ lumea la vot am duce-o mai bine… mult mai bine.

Adrian Nastase despre apropierea geografică dintre România și Rusia

Cel mai pușcăriaș blogger al țării (Năstase, dacă nu știți despre cine vorbesc) zice despre relațiile dintre România și Rusia că “Istoria nu ne-a pus întotdeauna impreună, geografia, da.”Ascultându-l (sau citindu-l) ai zice că Ucraina e cam cât Liechtenstein-ul sau că poporul ucrainean a apărut din neant acu’ câțiva ani.

Asta îmi aduce aminte de bancul ăla vechi “Cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea ea!” – deși nu prea mai sună a banc.