Category: politica

Tata, PSD-ul și vecinii

Tata a fost mare crai la viața lui.

Îl iubeau femeile de-și stricau căsniciile pentru el. Nu-i vorbă, și tata iubea femeile și adeseori banii de întreținere erau cheltuiți pe te miri ce escapadă amoroasă.

Și nu doar femeile îi plăceau lui tata – îi plăceau și petrecerile, partidele de pescuit, fotbalul, jocurile de noroc… și multe altele.

Erau și chestii care nu-i plăceau lui tata – să plătească întreținerea sau să cheltuie banii pe haine, sau…

Când membrii familiei începeau să-l sâcâie cu prostii (spre exemplu, să cheltuie banii pe rechizite școlare) tata avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), deschidea ușa și ne arăta plăcuta de pe ușă, spunând:

– Ce scrie pe ușă, aaa? A cui e casa asta? Nu vă convine, pe-aici e drumu’!

Când era în toane proaste, reacționă urât de tot. M-a încins în câteva rânduri cu cureaua de-am uitat de bani. Și, când se îngroșa gluma și eu zbieram prea tare, tata se oprea, se uita speriat în jur, ridica mâinile cu pumnii strânși înspre tâmple și spunea:

– Taci, taaaci, ‘tu-ți biserica mă-tii, tu vrei să ne-audă vecinii cum ne batem în casă? Dementule!

Și păruiala continua…

*

PSD-ul a fost un partid tare popular în zilele lui bune. Proștii îl iubeau la nebunie, ajungeau să se certe cu neamurile din cauza partidului.

Nu-i vorba, că și PSD-ului îi plăceau proștii și adeseori banii publici erau cheltuiți pe petreceri câmpenești și pe concerte în aer liber.

Și nu doar proștii îi plăceau PSD-ului – partidul era și mare iubitor de vile, mașini scumpe, diamante – ba chiar și insulele îi mai dădeau ghes și-l tulburau.

Erau și chestii care nu erau pe placul PSD-ului: să cheltuie banii pe autostrăzi, sau pe modernizarea școlilor, sau pe dotarea spitalelor, sau…

Când fraierii plătitori de taxe și impozite îndrăzneau să protesteze, PSD-ul avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), PSD-ul ieșea la televizor și spunea:

– Băi, cine a câștigat alegerile? A cui e țara asta până în 2020? Nu vă convine? Afară cu voi, soroșiștilor!

Când era în toane proaste, PSD-ul reacționa urât: trimitea jandarmii să bată și să gazeze protestatarii. Iar când ăștia din urmă țipau prea tare, mai ieșea câte-un pesedist la televizor:

– Băi, băăăi, mai ușor, voi vreți să ne-audă vecinii din Uniunea Europeană? Trădătorilor!

Și dezmățul pe bani publici continua…

*

Problema cu tata este că el e haios așa, de la distanță, când citești despre el pe FB, dar nu-l vrei în familie.

Problema cu PSD-ul este că nici măcar de la distanță nu e haios.

Știri politice – 2020

Talibanii din Coaliția pentru Familie și războinicii luminii din Alianța pentru Uniunea Românilor (prescurtat AUR) și-au anunțat intenția de a fuziona.

Noua formațiune politică se vă numi Coaliția pentru Uniunea Românilor (prescurtat – exact așa cum v-ați gândit).

“Împreună vom face lucruri mărețe, care vor rămâne de-a pururea înscrise în analele istoriei, acolo unde vă rămâne consemnată și ziua de 6 decembrie, ziua în care 10% dintre români și-au exprimat intenția de a se întoarce în Evul Mediu” au mai declarat reprezentanții C.U.R.-ului.

Arta modernă

Un banc vechi despre arta modernă (nu e cu banane, nu vă speriați).

La o expoziție de artă modernă, un tânăr artist își prezintă ultima creație: o pânză albă, intitulată “Văcuță păscând iarbă”

– Dar unde este iarba? întreabă un vizitator.

– A mâncat-o vaca, raspunde pictorul.

– Și vaca unde este?

– A plecat, ce era să facă pe-aici dacă nu mai era iarbă.

Inspirat de acest banc, dar și de evenimentele săptămânii trecute, m-am apucat și eu de pictură. Primul meu tablou (pe care îl puteți vedea la comentarii) se numește “Ecaterina Andronescu și învățământul din România”.

Firește, învățământul românesc nu apare în tablou, pentru că l-a distrus Androneasca.

Iar vaca… pardon, vaca era în celălalt tablou. Am vrut să spun, doamna Cati…

Așadar, doamna Cati nu apare nici ea in tablou, pentru că a plecat din țară. La urma urmei, ce să facă un ministru al educației într-o țară fară învățământ, nu?

Despre vot

„Ca instructor nu avea prea multe de spus şi nici nu se remarca prin inteligenţă. […] Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic. Chiar dacă nu avea prea multe de spus, el suferea de «boala puterii». Rar am întâlnit pe cineva care să sufere într-un asemenea grad de această boală. Tânjea după putere, voia cu orice preţ să ajungă sus”

Despre Ceaușescu (pentru că despre el este vorba în textul de mai sus) s-a știut mereu că era cam sărac cu duhul.

Ignorat de unii dintre șefii comuniști, protejat de câțiva (în special de “tătucul” Gheorghiu-Dej), ironizat în mod constant de alții, Nicolae Ceaușescu a reușit să preia conducerea partidului cu ajutorul grupării conduse de Gheorghe Maurer care (se pare) că l-a considerat pe Ceașcă un prost (aici avea dreptate) ușor de manipulat (aici nu mai avea dreptate).

Și uite-așa, în urma unor calcule greșite făcute de niște oameni care ar fi trebuit să știe mai bine că niște fleacuri precum un IQ scăzut sau o educație precară nu pot sta în calea unui megaloman avid de putere, am ajuns noi să defilăm pe stadioane și să-i cântăm ode genialului cizmar.

Iar acum, după ce am râs și ne-am veselit cu tâmpeniile debitate pe bandă rulantă de Veorica, cred că a venit timpul să ne luăm rămas bun de la ea și s-o trimitem acasă.

Și, deși este frustrant că “al nostru” nu a reușit să între în turul doi, ar fi totuși cazul ca lumea să-și bage mințile în cap, să se ducă la vot și, mai ales, să nu voteze (din răzbunare sau la hohă) cu Dăncilă.

Că dacă nu, parcă vezi că peste doi-trei ani o să cântăm ode închinate “celui mai iubit coc al țării” și o să ne întrebăm prostește cum naiba de-am ajuns să fim conduși de una ca Veve.

Legenda Nianului

Legenda anului nou chinezesc:

Se spune că trăia pe vremuri un dragon urât, rău și prost numit Nian (în folclorul nostru lighioanele astea se numesc balauri).

Și dihania asta de balaur se aciuase pe capul unor oameni amărâți din China cărora le făcea viața amară – nu doar că le fura vitele, le distrugea pădurile și le dărâma casele, dar se pare că își luase obiceiul de a deturna fondurile alocate de împăratul Chinei pentru dezvoltarea infrastructurii în zonele defavorizate.

Ce mai, din cauza balaurului regiunea respectivă rămăsese cu vreo 50 de ani în urma restului țării și mulți localnici se gândeau să plece să-și caute norocul în altă parte.

Legenda mai spune că un bătrân înțelept a găsit ațât sursa problemei cât și soluția: problema era că oamenii, în loc să înfrunte lighioana, se ascundeau în case și se rugau să nu fie ei următoarele victime.

Ascultând sfaturile înțeleptului, într-o bună zi s-au strâns locuitorii zonei (se spune că a mobilizarea a fost exemplară, unele surse vorbind despre o prezență de peste 80%) și au înfruntat Nianul care, că orice “bully”, nu era doar rău, ci și laș și când a văzut lumea adunată a dat bir cu fugiții.

Ei, acum că v-am zis această frumoasă legendă chinezească, e timpul să-mi iau buletinul și să mă duc la vot, că avem și noi un balaur de gonit (spre deosebire de Nian, care s-a speriat de artificii și de pocnitori, al nostru se teme de vot).

Povestea căruțașului din Videle

Dragi prieteni, dacă aveți drum prin Videle în zilele următoare, vă recomand să treceți și pe la gară, unde puteți avea ocazia de a vedea o scenă atât de emoționantă cum de la vechiul film Cassablanca nu s-a mai văzut.

Mi-a zis cineva că, încă de ieri, un nene cu privire blajină și-a tras căruța la capătul gării și stă cuminte în ploaia rece de sfârșit de toamnă, privind drăgăstos înspre peronul rece și pustiu.

Prietenul meu a intrat în vorbă cu nenea căruțașul și a aflat că acesta își așteaptă consoarta, care, după câțiva ani în care s-a chinuit cu niște trebi încurcate prin București, a început a auzi chemarea pământului și s-a gândit (e doar un fel de-a spune) să se întoarcă acasă.

Și așa, ceas după ceas, așteaptă nenea să-i vină mândra acasă, s-o urce-n căruță, ca pe vremuri, și să plece degrabă spre căsuța lor primitoare, mai ales că de când fumeia s-a luat cu trebile politice n-a mai avut cine să facă uruială la păsări.

La naiba, numai imaginându-mi cum merg ei doi cu căruța pe drumul plin de bălți și de hârtoape, mi-au și dat lacrimile.

Romantic incurabil ce sunt, acu’ tre’ să mă duc să beau ce-a mai rămas în sticla pe care am început-o aseară.

Adio, Veve

O ultimă postare despre Veorica și după asta o să încerc să-i uit până și numele, că m-am săturat de ea.

Aveam un coleg de cămin care arăta ca un Terminator mai mic: 1.80, plin de mușchi, maxilare proeminente, părul tuns periuță – ce mai, când își punea ochelarii de soare îi intimida până și pe unii dintre controlorii RATB.

Problema era că, deși arăta fioros, era primul care dădea bir cu fugiții dacă era rost de bătaie (precum am aflat pe pielea noastră atunci când, bazându-ne (și) pe prezența lui, ne-am încăierat cu un mic grup de ultrași).

De la mini-Schwarzeneggerul nostru am învățat să nu mă încred în aparențe, și acum, revenind la Veorica, mă întreb de ce atât de mulți oameni consideră că locul ei este la cratiță.

Bun, și eu mă bucur că am scăpat de ea, dar de unde au tras unii concluzia că Veve este în stare să gătească?

Poate pentru că a stat 3 ani la guvern și înainte de asta 9 ani la Bruxelles și înainte de asta umbla noaptea și lipea afișe electorale pe stâlpi?

Cu mâna pe inimă spun că eu n-aș îndrăzni să gust din delicatesele preparate de tanti Broșă.

Și încă ceva: cei care consideră că munca unei gospodine nu valorează mare lucru ar putea să tragă o fugă până în Londra, să încerce faimoasa bucătărie englezească (chips & fish & chips & fish & chips…).

După câteva luni de mâncat scovergi o să-și cam schimbe părerea despre gospodinele noastre și nu o să le mai compare cu toate loazele pesediste.

Despre analfabetismul funcțional

Se pare că analfabetismul funcțional (incapacitatea unui individ de a înțelege și folosi informațiile pe care le primește) afectează un mare număr de români.

Cred că ne-am supărat degeaba pe Livache când cu faimoasa întrebare „Si cu ce dracu` mă ajută pe mine, domnisoară, ca să înțeleg și eu?”

Omul n-a vrut să fie impertinent, doar se număra și el printre românii cărora nu prea le funcționează compilatorul.

O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…