Eu nu înțeleg o chestie: ce naiba caută Tăriceanu-5-neveste și Dragnea-cel-cu-multe-amante la mitingul pentru susținerea familiei tradiționale. O fi vorba despre familia tradițională turcă și nu știm noi?
Category: povesti romanesti
Ora Pamântului pe stil vechi
Un binemeritat omagiu pentru cel mai împușcat ecologist al țării.
Nu-mi vine să cred când văd în ce hal se bat unii cu cărămida-n piept că au stins lumina la Ora Pământului. Păi Tov. Ceașcă, săracul, sărbătorea Ziua Pământului in fiecare zi. Ba chiar, dacă era nevoie, și de mai multe ori pe zi (vorba lui Pavel Stratan). Doar că românii nu dau doi bani pe natură așa ca l-au înhățat pe întâiul ecologist al țării și l-au împușcat ca pe-un dictator odios.
Românii, alegerile din Ungaria si părerea lu’ nea Costică
Nici nu s-au terminat bine alegerile din țara vecină, Ungaria, și au și tăbărât ziariștii și analiștii politici români (adică parerologii și băgătorii de seamă de profesie) să analizeze rezultatele, să facă portretul alegătorului maghiar, să facă predicții pe termen scurt, mediu și lung – mă rog, scenariul obișnuit, doar știți că cetățenii unui stat oarecare trebuie să ne ceară nouă părerea înainte de a pune ștampila – și asta indiferent dacă este vorba despre alegeri locale sau generale și indiferent de țara în care se desfășoară alegerile – pentru că noi, ca popor înțelept, avem dreptul (și chiar datoria morală) de a ne da cu părerea deopotrivă despre alegerile din Rusia, Franța, SUA, Germania, Mongolia sau, de ce nu, Kârgâzstan.
Fiind martor fără voie (mi-au invadat contul de Facebook) la această revărsare de înțelepciune românească mă gândesc că imaginea României personificate (o știți, fata cu flori în păr, îmbrăcată în straie țărănești) este total greșită – de fapt, România personificată ar trebui să arate ca un bătrân filosof care trăiește pe vârful unui munte, la care vin celelalte popoare să ceară sfat în momente de cumpănă. Dar mai apoi am ascultat-o pe Viorica Dăncilă vorbind despre cum are ea “încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții”, mi-am amintit cine face parte din guvern, pe cine trimit românii în Parlament (și asta nu de azi, de ieri, ci de la revoluție incoace) și mi-am dat seama că România personificată seamănă mai degrabă cu nea’ Costică, bețivanul de la scara doi care mă oprește mereu să-mi povestească despre cum a inventat Ceaușescu saracu’ o armă laser care topea tancurile rușilor și de-aia l-au omorât masonii, ca să nu devină țara noastră cei mai mare putere economică și să ia oamenii pensii mari, că el a muncit 30 de ani la IMGB și a ajuns să nu aibă ce să mănânce, abia de-i ajunge pensia pentru băutură.
Monştrii dintre noi
A fost un incendiu într-un mall din Rusia, au murit cîteva zeci de oameni dintre care peste 40 au fost copii (asta e varianta oficială, oamenii spun că de fapt au fost câteva sute, ceea ce e probabil adevărat, judecând după imaginile pe care le-am văzut pe net).
Reacția autorităților din Rusia este predictibilă – mușamalizare, lacrimi de crocodil, cenzură, amenințări mai mult sau mai puțin voalate etc., n-are rost să scriu aici despre cum rezolvă kgb-istii problemele sociale, e un lucru știut de toată lumea. Ceea ce mi se pare incredibil, în schimb, este reacția unora dintre românii care postează pe Facebook comentarii de genul: “Așa le trebuie, i-a bătut Dumnezeu pentru că rușii aruncă bombe peste copiii din Siria”.
Iarăși, nu cred că are rost să argumentez împotrivă unor astfel de postări (pentru că nu cred că te poți înțelege cu niște oameni – să-i numim oameni, deocamdată – care refuză să accepte până și cel mai simplu argument – anume, că niște copii nu pot fi vinovați pentru moartea altor copii într-un război absurd). Doar că am avut curiozitatea să mă uit pe paginile unora dintre cei care comentează și am văzut că așa cum se bucură că mor copiii rușilor pentru că, nu-i așa, și rușii omoară copii în Siria, se bucură și când mor copii în Siria pentru că și musulmanii comit atentate teroriste în țările din vestul Europei, și se bucură și când au loc atentate în țări precum Franța sau Belgia pentru că vest-europenii își merită soarta pentru că primesc refugiații în loc să ne ia pe noi de crescut.
În rest, paginile de Facebook ale monștrilor care se hrănesc cu suferința altora sunt pline de citate motivaționale, poze cu flori și peisaje, urări de bine, Feng-shui și alte chestii din astea care să-ți facă ziua mai frumoasă.
Când șuții sunt generoși
O poveste veche, de pe vremea când eram student. Eram în stația de la Cișmigiu și, la un moment dat, a oprit un troleibuz din care au coborât patru domni cam la 35–40 de ani și o doamna in vârstă care se ținea scai de ei.
– Domnule, dumneata mi-ai furat telefonul, i-a spus doamna unuia dintre domnii mai sus-menționați, un gentleman elegant, îmbrăcat cu pantaloni de stofă, cămașă, cravată și o geacă de piele (de petice, cu multe fermoare lucitoare, cum se purta pe vremea aia).
– Ce-ai fă nebuno, se apăra domnul, vezi-ți de treabă, vezi că te caută moartea pe-acasă și tu pierzi vremea p-acilea
– Domnule, dumneata ești un hoț și mi-ai furat telefonul. Ajutor, chemați poliția, s-a adresat doamna către oamenii din stație care, firește, nu mișcau un deget.
– Ce-ai făi, a intervenit un alt domn din grup, unul cu o ceafă care se revărsa peste tricoul mulat. Cauți p*lă, ce-ai? Ia hai, vino-ncoa dacă vrei p*lă, hai că-ți dau io de te saturi, a adăugat el, arătînd spre zona în care doamna ar fi putut să găsească mult-lăudata marfă.
– Domnule, dă-mi telefonul inapoi, că nu scapi de mine, a continuat doamna, ignorînd serviciile oferite de gigolo-ul cu ceafă groasă. In buzunarul ăla, a insistat doamna arătînd spre unul dintre multiplele buzunare care împodobeau geaca de piele, ai telefonul meu. Dă-mi telefonul!!!
– Ăstaaaa? a zis contrariat domnul-geacă-de-piele, scoțînd un telefon din buzunarul indicat. Ăsta-i telefonul mei, mi l-a dat cadou nevastă-mea. Băi frățioare, baba asta-i chiar că-i nebună. Du-te bre, acasă, te iei de oameni aiurea.
– Pleacă făi, n-ai moș acasă, a intervenit iar gigolo-ceafă-groasă dîndu-i doamnei un mic brânci.
– Domnule, ăla e telefonul meu — și în momentul acela, ceilalți doi domni care până atunci stătuseră deoparte au simțit nevoia de a interveni în discuție, așa că s-au întors către geacă-de-piele și unul dintre ei (un domn impunator, un soi de Corrado Cattani — doar ca era ceva mai bronzat și burtos) a mârâit ceva de genul:
– Dă-i-l bă, dă-l în p*la mea de ciuruc, nu vezi că se uită lumea ca la urs?
Al patrulea domn nu a zis nimic, s-a mulțumit să se strâmbe sugestiv înspre doamna care nu contenea cu vociferările și să dea din cap în semn de aprobare.
Clătinând din cap contrariat, domnul-cu-geacă-de-piele (de petice, cum se purta pe-atunci) i-a întins doamnei telefonul pe care, să nu uităm, domnul nu-l furase ci îl primise cadou de la soție și i-a zis cu dezgust doamnei (sau babei, cum preferați):
– Ia bă sărăcie de-aici, că nu mai taci, după care cei patru domni au plecat fără să mai încerce să-și recupereze măcar sim-ul din telefonul revendicat de doamna cea cu gură mare. In timp ce treceau pe lângă mine l-am auzit pe gigolo-ceafă-lată spunând cu ciudă (dar și cu o oarecare admirație):
– Bă a dracului babă, mai avea puțin și sărea la bătaie. Băi, ascultă-aici la mine, asta moare cu tine de gât.
-Lasă-ma dreacu’ a replicat geacă-de-piele, nu mă mai combin în viața mea la martalogi. De-acuma-ncolo numai cu studenți, că ăia… și n-am reușit să aud și restul acestei conversații așa că nu știu cum erau studenții in viziunea respectivului domn.
Acum, de ce mi-am amintit de povestea asta. Pentru că am citit că săptămâna trecută Bombonica Prodana (soția unui anume L. Dragnea, nu știu dacă-ați auzit de el) a băgat mâna in poșetă și a scos niște bani pe care i-a dat ca să acopere un prejudiciu de care oricum nu era vinovată, dar a facut-o numai așa, ca să tacă odată sărăciile astea de români.