Nici nu s-au terminat bine alegerile din țara vecină, Ungaria, și au și tăbărât ziariștii și analiștii politici români (adică parerologii și băgătorii de seamă de profesie) să analizeze rezultatele, să facă portretul alegătorului maghiar, să facă predicții pe termen scurt, mediu și lung – mă rog, scenariul obișnuit, doar știți că cetățenii unui stat oarecare trebuie să ne ceară nouă părerea înainte de a pune ștampila – și asta indiferent dacă este vorba despre alegeri locale sau generale și indiferent de țara în care se desfășoară alegerile – pentru că noi, ca popor înțelept, avem dreptul (și chiar datoria morală) de a ne da cu părerea deopotrivă despre alegerile din Rusia, Franța, SUA, Germania, Mongolia sau, de ce nu, Kârgâzstan.
Fiind martor fără voie (mi-au invadat contul de Facebook) la această revărsare de înțelepciune românească mă gândesc că imaginea României personificate (o știți, fata cu flori în păr, îmbrăcată în straie țărănești) este total greșită – de fapt, România personificată ar trebui să arate ca un bătrân filosof care trăiește pe vârful unui munte, la care vin celelalte popoare să ceară sfat în momente de cumpănă. Dar mai apoi am ascultat-o pe Viorica Dăncilă vorbind despre cum are ea “încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții”, mi-am amintit cine face parte din guvern, pe cine trimit românii în Parlament (și asta nu de azi, de ieri, ci de la revoluție incoace) și mi-am dat seama că România personificată seamănă mai degrabă cu nea’ Costică, bețivanul de la scara doi care mă oprește mereu să-mi povestească despre cum a inventat Ceaușescu saracu’ o armă laser care topea tancurile rușilor și de-aia l-au omorât masonii, ca să nu devină țara noastră cei mai mare putere economică și să ia oamenii pensii mari, că el a muncit 30 de ani la IMGB și a ajuns să nu aibă ce să mănânce, abia de-i ajunge pensia pentru băutură.