Despre pacea lui Putin

În toamna anului 408, Alaric I, rege al vizigoților și (autoproclamat) prieten și aliat al poporului roman, era ocupat să cucerească Roma (nu singur, vă dați seama, avea și armata cu el).

Văzând că nu au șanse să-l învingă în luptă, romanii au trimis o solie pentru a-i întreba pe barbari cam care ar fi prețul pentru care ar fi dispuși să plece în pace, dar prețul cerut de vizigoți a fost atât de mare, încât unul dintre solii romani a întrebat: “Bine, dar nouă ce ne mai ramâne?”

– Vă rămân viețile voastre! a răspuns prompt Alaric.

Romanii știau deja (sau ar fi trebuit să știe) ce înseamnă să-ți cumperi pacea.

Lecția le fusese servită cu aproape opt secole înainte de Brennus, regele galilor care, după ce a cucerit Roma, a cerut vreo 300 și ceva e kilograme de aur ca să plece.

Romanii au acceptat, dar barbarii umblau cu vicleșuguri (foloseau o balanță cu brațele inegale astfel încât cantitatea de aur pusă pe talger părea mai mică decât era în realitate) iar când romanii au protestat, Brennus și-a aruncat sabia pe talerul balanței spunând doar atât: “Vae victis” (vai de cei învinși).

*

Niște concetățeni de-ai noștri (unii din prostie, alții de fricoși ce sunt, alții din dragoiste pentru tătucul Puțin) se tot miră că ucrainenii nu vor să negocieze cu rușii ca să scape de război.

La urma urmei, orcii de la Kremlin sunt niște oameni rezonabili (scuze, niște orci rezonabili) și, dacă ucrainenii ar renunța la regiunea Donbas, la Crimeea, la Odessa (și, în general vorbind, la tot sudul țării), la Insula Șerpilor (și la platforma continentală aferentă), plus la ceva teritorii din nord, rușii s-ar mulțumi și-ar pleca acasă. Nu înainte de a schimba guvernul și de a mai fura câte ceva pe ici pe colo (și eventual, la plecare, ar mai viola câteva sute sau, poate, câteva mii de femei).

“Niște cârpănoși, dom’le ucrainenii ăștia, nu vor să cedeze oleacă de pământ ca să se termine războiul!” – se lamentează de zor putiniștii noștri.

*

“Păi bine”, ar putea întreba cineva, “dacă ucrainenii cedează trei sferturi din țară, ei cu ce mai rămân?”

“Măcar o să fie pace”, ar putea raspunde fanii lui Puțin.

De fapt, nu, băi nevolnicilor, n-ar avea nici pace. Pentru că, așa cum bine a zis Winston Churchill, dacă cineva are de ales intre dezonoare și război și alege dezonoarea, va avea și războiul.

Ca să știți și voi, mai cârpe putiniste – pentru lași, nu există pace.

Anecdote istorice – pariorul

Am citit acum mulți ani, într-un almanah, câteva povestiri despre pariuri celebre. Nu știu dacă povestirile prezentate erau reale, dar una dintre ele mi s-a părut foarte interesantă:

Într-o unitate militară din Rusia (în timpul perioadei țariste) urma să fie transferat un ofițer renumit pentru abilitatea de a câștiga pariurile.

În prima seară, în timpul mesei, comandantul noii unități a vrut să afle care era secretul pariorului.

– Citesc foarte ușor oamenii, a spus pariorul.

– Serios? Zi-mi ceva despre mine, a zis generalul.

– Spre exemplu, Dvs. faceți eforturi să zâmbiți deși tare vă mai supără rana de la picior.

– N-am fost niciodată rănit la picioare, a răspuns generalul.

– Ba eu cred că da.

Generalul a zâmbit și a spus:

– Pariem pe 100 de ruble?

– Firește, a răspuns bucuros pariorul.

Calm, generalul s-a descălțat de cizme, apoi de obiele, și-a ridicat picioarele în aer și a invitat pe oricine din sală să vină să-i le examineze. Nici urmă de rană, așa că generalul a câștigat pariul și a luat suta de ruble.

În aceeași seară, generalul, fericit nevoie-mare, i-a scris o scrisoare fostului comandant al renumitului parior: “… nu știu ce fel de oameni sunt pe-acolo, dacă pot pierde în fața unui mujic ca ăsta…” și a continuat povestind întâmplarea cu pariul.

La câteva zile a venit răspunsul: “… înainte de a pleca de-aici, “mujicul” a pariat mii de ruble cu diverși ofițeri că, încă din prima seară, o să te facă să-ți scoți cizmele în fața lui, iar tu o să fii atât de mândru de isprava ta încât o să ne anunți despre ea printr-o scrisoare oficială”.

*

Îmi imaginez un pariu intre doi influensări d-ăia mari:

– Pariez pe 120.000 de parai că în câteva zile juma’ de mapamond o să vorbească despre banane lipite cu scoci.