Tag: arta

Arta modernă

Un banc vechi despre arta modernă (nu e cu banane, nu vă speriați).

La o expoziție de artă modernă, un tânăr artist își prezintă ultima creație: o pânză albă, intitulată “Văcuță păscând iarbă”

– Dar unde este iarba? întreabă un vizitator.

– A mâncat-o vaca, raspunde pictorul.

– Și vaca unde este?

– A plecat, ce era să facă pe-aici dacă nu mai era iarbă.

Inspirat de acest banc, dar și de evenimentele săptămânii trecute, m-am apucat și eu de pictură. Primul meu tablou (pe care îl puteți vedea la comentarii) se numește “Ecaterina Andronescu și învățământul din România”.

Firește, învățământul românesc nu apare în tablou, pentru că l-a distrus Androneasca.

Iar vaca… pardon, vaca era în celălalt tablou. Am vrut să spun, doamna Cati…

Așadar, doamna Cati nu apare nici ea in tablou, pentru că a plecat din țară. La urma urmei, ce să facă un ministru al educației într-o țară fară învățământ, nu?

Anecdote istorice – pariorul

Am citit acum mulți ani, într-un almanah, câteva povestiri despre pariuri celebre. Nu știu dacă povestirile prezentate erau reale, dar una dintre ele mi s-a părut foarte interesantă:

Într-o unitate militară din Rusia (în timpul perioadei țariste) urma să fie transferat un ofițer renumit pentru abilitatea de a câștiga pariurile.

În prima seară, în timpul mesei, comandantul noii unități a vrut să afle care era secretul pariorului.

– Citesc foarte ușor oamenii, a spus pariorul.

– Serios? Zi-mi ceva despre mine, a zis generalul.

– Spre exemplu, Dvs. faceți eforturi să zâmbiți deși tare vă mai supără rana de la picior.

– N-am fost niciodată rănit la picioare, a răspuns generalul.

– Ba eu cred că da.

Generalul a zâmbit și a spus:

– Pariem pe 100 de ruble?

– Firește, a răspuns bucuros pariorul.

Calm, generalul s-a descălțat de cizme, apoi de obiele, și-a ridicat picioarele în aer și a invitat pe oricine din sală să vină să-i le examineze. Nici urmă de rană, așa că generalul a câștigat pariul și a luat suta de ruble.

În aceeași seară, generalul, fericit nevoie-mare, i-a scris o scrisoare fostului comandant al renumitului parior: “… nu știu ce fel de oameni sunt pe-acolo, dacă pot pierde în fața unui mujic ca ăsta…” și a continuat povestind întâmplarea cu pariul.

La câteva zile a venit răspunsul: “… înainte de a pleca de-aici, “mujicul” a pariat mii de ruble cu diverși ofițeri că, încă din prima seară, o să te facă să-ți scoți cizmele în fața lui, iar tu o să fii atât de mândru de isprava ta încât o să ne anunți despre ea printr-o scrisoare oficială”.

*

Îmi imaginez un pariu intre doi influensări d-ăia mari:

– Pariez pe 120.000 de parai că în câteva zile juma’ de mapamond o să vorbească despre banane lipite cu scoci.

Despre banane (semi)prețioase

V-ați gândit voi vreodată că flăcăul ăla de la Valahia avea motive întemeiate să se plângă de fetele care i-au furat banana lui cea prețioasă?

(Știți versurile, nu? Alea cu “Mama, mi-au furat banana… Roxana și Suzana, Nu mă mai joc, nuuu”).

Uite că povestea asta cu banana de 100 de mii de parai aruncă o lumină nouă asupra vechiului hit (sau șlagăr, lălăială, spuneți-i cum vreți).

Parcă vezi că mâine-poimâine o să ne schimbam părerea și despre băiatul care vindea fân.

Un sfat pentru Darius Vâlcov

Am văzut și eu, într-un târziu, ce conținea seiful lui Darius Vâlcov.

Acum, ce să spun? Finanțistul din spatele guvernului Dăncilă nu poate plăti online și apelează la prieteni… să admitem, așa e datina pe la noi, doar și copiii cizmarului umblă desculți.

Mai mult, economistul Vâlcov nu doar că nu are un amărât de card, dar nu are nici măcar cont bancar. E destul de rău, dar nu e singurul într-o astfel de situație, că doar nu credeți că Preafericitul are icoane și candele prin casă sau că ministrul culturii are și altceva decât bibelouri în biblioteca.

Dar să trăiești în România, în secolul XXI și să nu știi că există atâtea site-uri pentru adulți GRATUITE și să dai 100.000 de parai pe un nud de femeie, asta deja mi se pare prea mult.

Bre nea’ Darius, uite ce zic eu: dacă mai ai ceva tablouri dosite pe-acasă fă și tu o faptă bună și donează-le muzeelor. Dacă faci asta îți trimit eu niște linkuri către niște site-uri mișto, unde poți să vezi poze și filmulețe pe săturate (da, da, până acolo a ajuns tehnologia, acum există filmulețe pe net).

De fapt, ce zic eu că poți să VEZI, poți să și DESCARCI poze și filmulețe, să le salvezi pe un DVD și să le iei cu ține când te-ai duce la pușcarie. Fă cum te învăț eu, că-ți vreau binele, și ai să vezi că nici n-o să simți cum trec 8 ani.

Aș că, hai, fii băiat de comitet și dă înapoi tablourile alea, că nu ăsta e rostul operelor de artă, să stea pitite prin cavouri ca să aibă oamenii cavernelor material de… în fine, ai prins ideea.

Cronică de film: Patul lui Procust (2001)

Sinopsis Patul lui Procust

Poetul și ziaristul Ladima (Oleg Yankovki) se sinucide, iar prietenul său, Fred Vasilescu încearcă să afle motivele sinuciderii lui. Află astfel că Ladima s-a sinucis din cauza unei misterioase Doamne T. (Maia Morgenstern). Sursa: cinemagia.

 

Bun, nu cred că are sens să povestesc subiectul filmului, bănuiesc că toată lumea știe despre ce e vorba.

Ceea ce este surprinzător la acest film este modul în care cei doi regizori (soț și soție, dacă interesează pe cineva) reușesc să facă un film atât de prost pornind de la unul dintre cele mai bune romane românești (nu vă lăsați păcăliți de notele mari de pe site-urile de profil, din comentarii se vede clar că notele mari au fost acordate pentru carte, nu pentru film.

Am văzut mai demult un film ucrainean numit “Plamya” (The Tribe). Este un film despre surdo-muți și în tot filmul nu se rostește măcar o replică pentru că regizorul a considerat că emoțiile fundamentale (iubirea, ura, frustrarea, violența etc) sunt universale și nu e nevoie de cuvinte pentru a fi înțelese. Și pot să spun că a avut dreptate-știi în orice moment ce se întâmplă cu personajele din film-și asta fără să știi dinainte acțiunea filmului, așa cum se întâmplă spre exemplu în cazul filmului (mi-e greu să-i zic film, dar nu am alt termen la îndemână) Patul lui Procust

Acum, să încercam un exercițiu similar cu Patul lui Procust: deschidem youtube-ul (filmul poate fi văzut gratis acolo; pe bani nu știu dacă s-ar uita cineva la el), dăm sonorul la minim, alegem o scenă în care apare Ladima (pentru că e personajul principal, nu de altceva-în afară de Dinică toți fac niște roluri de toată jena) și încercăm să ghicim ce se întâmplă în sufletul personajului: Este îndrăgostit? Suferă? O fi mai degrabă amuzat? Este el oare mânios? O fi supărat că a luat bătaie Rapidul? Sau poate îi este, pur și simplu, foame și sete.Sau poate că, vorba cântecului, i-o fi dor de codrul verde.