Cronică de film – Jumanji

Filme de văzut în perioada Crăciunului.

Seara, târziu, într-un vagon de metrou aproape gol. La Dristor urcă un grup de paznici care ocupă tot șirul de scaune din fața mea și care, imediat după ce s-au așezat, au început să mă privească insistent.

Curios să aflu ce-or fi vrând ăștia de la mine am ridicat ochii din telefon și am văzut că, de fapt, nu eu le trezisem interesul, ci un poster lipit pe peretele din spatele meu, poster care invită cinefilii să se delecteze cu comedia științifico-fantastico-filosofică Jumanji

– Dea-bea aștept să-l văd, spune unul dintre ei, un nene la vreo 45-50 de ani.

– L-ai văzut? întreabă, total aiurea, altul.

– Nu l-am văzut, stai să-mi intre pe card prema (sic) de Crăciun, să văd și eu ce bani îmi intră, alea-alea…

Aici, au divagat puțin, vorbind despre niște ture plătite dublu și niște ore suplimentare neplătite, dar setea de cultură era prea mare, așa că au revenit la discuțiile despre bijuteria cinematografică numită Jumanji.

– Oare nu-l găsesc pe net? întreabă unul dintre ei.

Urmează un cor de proteste:
– Băăă, nu, e păcat, încaltea de era vreo panaramă de film mai mergea, da’ așa, e păcat de el să nu-l vezi frumos, la mall.

Câteva secunde de liniște. Apoi, cel care pare a fi expertul grupului mai aruncă o privire spre poster și pufnește în râs:

– Bă, a dracu maimuțe, bă, da’ urâte’s. Parcă-s ăla care a lucrat cu noi pe tură astă-vară.

Redevenind serios, se întoarce către cel care voia să caute filmul pe net:

– Vezi că-i partea a doua. Cum ar veni, mai are o parte, tre’ s-o vezi și pe-aia.

– Are legătură părțile? spune cel interpelat, puțin pleoștit.

– Păi cum dar? Tre’ să vezi prima parte, că altfel nu-nțelegi nimica.

– Și orișicât, se merită s-o vezi. Te dai cu roatele-n sus de râs, se bagă în vorbă unul care până atunci tăcuse.

Iarăși câteva momente de liniste, în timp ce toate privirile se îndreaptă spre un alt poster, lipit la celălalt capăt al șirului de bănci.

– Auzi, întreabă iar cel care nu văzuse filmul, da’ oare calu’ ăla ce treabă are?

– Iți dai seama că face și el ceva în film, că altfel nu-l punea ăia degeaba în afiș, răspunde expertul.

Aici, cum ar spune Seherezada, intrând trenul în stația în care voiam eu să ajung, drumurile noastre s-au despărțit. Oricum, cred că v-am povestit destul cât să vă trezesc interesul așa că, daca n-aveți chef să vă uitați la “Singur acasă” puteți să vă uitați la Jumanji.

Cât despre mine, sunt mulțumit că am aflat la ce se gândesc paznicii de la metrou (când se gândesc la ceva, firește).

PS: dacă aflați ce face calul ăla să-mi spuneți și mie, că-s curios.

Povestitorul de filme

Pe vremea lui Ceaușescu fiecare scară de bloc avea câte un băiet (erau și fețe, dar mai rar) cu un dar aparte: povestitorul de filme.

Povestitorul de filme era, cum să vă zic, un personaj foarte important pentru toată drăcărimea din cartier. Spre ex, dacă nu te puteai decide între Sora 13 și Zorro, îl întrebai pe povestitor la ce film se duce și tu te duceai liniștit să-l vezi pe celălalt, pentru că nu pierdeai nimic.

Exista chiar și o ierarhie a povestitorilor de filme: erau ăia meseriași, peste ei cei care povesteau un film de parcă-l vedeai în fața ochilor, apoi cei care povesteau atât de bine încât puteai să minți spunând că ai văzut chiar tu filmul și, deasupra tuturor, erau ăia creativi, care le ziceau așa de bine că versiunile lor erau mai mișto decât originalul.

Eu credeam că ocupația asta a dispărut după revoluție, dar ascultându-i pe Livache și pe Pandeleasca povestind despre asasini, masoni, urmăriri cu mașini și altele de felul asta îmi dau seamă că m-am înșelat în privința asta cam cum m-am înșelat când am avut încredere în unu’, Emil Constantinescu (nu-l știți voi, spre deosebire de povestitorii de filme, asta chiar că a dispărut).

Oricum, ce voiam să vă spun: bre, dacă am prin lista oameni care se au bine cu cei doi (hai, că știu că am și câțiva postaci pesediști în listă) întrebați-i dacă au văzut “Omul păianjen se întoarce” să mi-l povestească și mie, că n-a vrut tata să-mi dea bani să mă duc la cinema in săptămâna aia…

Cronică de film: Patul lui Procust (2001)

Sinopsis Patul lui Procust

Poetul și ziaristul Ladima (Oleg Yankovki) se sinucide, iar prietenul său, Fred Vasilescu încearcă să afle motivele sinuciderii lui. Află astfel că Ladima s-a sinucis din cauza unei misterioase Doamne T. (Maia Morgenstern). Sursa: cinemagia.

 

Bun, nu cred că are sens să povestesc subiectul filmului, bănuiesc că toată lumea știe despre ce e vorba.

Ceea ce este surprinzător la acest film este modul în care cei doi regizori (soț și soție, dacă interesează pe cineva) reușesc să facă un film atât de prost pornind de la unul dintre cele mai bune romane românești (nu vă lăsați păcăliți de notele mari de pe site-urile de profil, din comentarii se vede clar că notele mari au fost acordate pentru carte, nu pentru film.

Am văzut mai demult un film ucrainean numit “Plamya” (The Tribe). Este un film despre surdo-muți și în tot filmul nu se rostește măcar o replică pentru că regizorul a considerat că emoțiile fundamentale (iubirea, ura, frustrarea, violența etc) sunt universale și nu e nevoie de cuvinte pentru a fi înțelese. Și pot să spun că a avut dreptate-știi în orice moment ce se întâmplă cu personajele din film-și asta fără să știi dinainte acțiunea filmului, așa cum se întâmplă spre exemplu în cazul filmului (mi-e greu să-i zic film, dar nu am alt termen la îndemână) Patul lui Procust

Acum, să încercam un exercițiu similar cu Patul lui Procust: deschidem youtube-ul (filmul poate fi văzut gratis acolo; pe bani nu știu dacă s-ar uita cineva la el), dăm sonorul la minim, alegem o scenă în care apare Ladima (pentru că e personajul principal, nu de altceva-în afară de Dinică toți fac niște roluri de toată jena) și încercăm să ghicim ce se întâmplă în sufletul personajului: Este îndrăgostit? Suferă? O fi mai degrabă amuzat? Este el oare mânios? O fi supărat că a luat bătaie Rapidul? Sau poate îi este, pur și simplu, foame și sete.Sau poate că, vorba cântecului, i-o fi dor de codrul verde.