Unul dintre hobby-urile mele este să trag cu urechea la ce discută necunoscuții pe stradă (sau în mall, sau la sală, nu contează). Probabil că am vocație de securist, ce să-i faci…
Oricum, aseară am ascultat cum un băiet frumușel (un soi de geek care încearcă să pară dur) îi povestea unei fete o vitejie de-a lui.
-… și numai ce văd că apare lângă mine un țigan d’ăla japonez…
– Aaaa, a spus fata, care părea să înțeleagă ce anume înseamnă un țigan japonez.
– Îți dai seama, când m-am făcut spre el a și luat-o la fugă, a continuat junele. Bă, da’ ce fugea, al dracu…
În punctul ăsta au izbucnit amândoi în râs. Și-au râs, au râs…
Oricât m-am chinuit, n-am reușit să înțeleg povestioara. În schimb, am reușit să înțeleg pe deplin sintagma “prăpastia dintre generații”.
Chiar c-am îmbătrânit