Tag: pesede

Viitorul României este numai în față

De câteva zile mă bântuie o afirmație făcută de Dăncilă când cu ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE, și anume:

”Viitorul nostru se află mereu în față, nu în spate” (așa grăit-a Veorica)

Mulți au râs de ea, au comparat truismul Vioricai cu discursul lui Donald Tusk, mă rog, răutățile obișnuite, dar mie mi se părea foarte cunoscută afirmația asta și azi mi-am dat seama de unde o știu: seamănă cu o veche glumă de autobază: “Cum știu bărbații care e fața și care e spatele chiloților? Galbenul este mereu un față, niciodată în spate”.

Dar probabil că e doar o coincidență, nu cred că distinsele doamnele pesediste (adică Viorica, Olguța, Carmen Dan etc) s-au învârtit vreodată prin anturaje în care se fac astfel de glume vulgare.

De Ziua Culturii, despre ministrul Culturii… sau despre cultura ministrului

Daniel Breaz, autoproclamatul om de cultură care nu a fost în stare să recite măcar două versuri din Eminescu ne explică, țâfnos, cum îi șade bine unui neica-nimeni ajuns ministru, de ce a fost invitat pușcăriabilul Adrian Severin la ceremonia de la Ateneu:

“Adrian Severin face parte din istoria acestei tări, a fost unul din oamenii care ne-a reprezentat în foruri și a avut un aport mare. […’ Ce a fost rău că domnul Adrian Severin a stat în poziția respectivă în sală? Voiați să stea pe scări?

Ar trebui să-i explice cineva lu’ nenea asta că știm și noi foarte bine care a fost rolul “bursucului veninos” în istoria recentă a României și nu am fi vrut să stea pe scări, am fi preferat să stea la pușcarie, acolo unde îi este locul.

În ceea ce-l privește pe domn’ ministru, după ce am avut ocazia de a ne minuna de erudiția lui, după ce am văzut în ce hal stalcește limba română, văzând și cu câtă țâfnă își apără acolitii (ca PSD-ul sigur nu-i partid politic) nu pot decât să parafrazez o glumă veche, de pe vremea Suzanei Gâdea (dacă își mai amintește cineva cine a fost tanti Suzana) și să spun că nu știu ce mi se pare mai odios: ministrul culturii sau cultura ministrului.

O întâlnire neașteptată

Mi-a zis cineva că librăriile Ex Libris lichidează stocurile și au prețuri foarte mici, așa că astăzi, pe la ora 14.00 bântuiam cu brațele pline de cărți prin sediul de pe Strada Doamnei când am dat nas în nas (e doar o expresie, firește) cu domnul deputat Nicolae Bacalbașa.

Prima reacție a fost, logic, una de surpriză, că doar nu întâlnești în fiecare zi lideri pesediști prin librării.

Apoi m-am întrebat ce naiba o fi căutând în librărie în perioada reducerilor, în rând cu toți săracii. Nu-i ajung banii să-și cumpere cărți la preț întreg? O fi adevărat mitul ăla despre pesedistul cinstit și sărac? Adică avea dreptate Ilici?

Apoi a început să mă roadă curiozitatea: oare ce-or citi pesedistii (cei care citesc, se subînțelege, că doar n-o să mă întreb acum ce citește Veorica, spre exemplu). Oare, vorba unui titan al culturii românești, cu ce fel de cărți se închide domnul Bacalbașa în baie?

Cum curiozitatea nu-mi dădea pace mi-am făcut de lucru prin librărie și când am văzut că domn’ doctor se îndreaptă spre casă m-am grăbit să ajung înaintea lui.

Ei bine, cărturari dumneavoastră, știți voi ce a cumprat domnul Bacalbașa? Creioane colorate. Trei cutii.

Mă tem că nu o să aflu niciodată cu ce fel de lecturi își omoară timpul pesedistii când nu dau legi ca să ne omoare pe noi.

PS: Din păcate i s-a vindecat nasul.

Povestitorul de filme

Pe vremea lui Ceaușescu fiecare scară de bloc avea câte un băiet (erau și fețe, dar mai rar) cu un dar aparte: povestitorul de filme.

Povestitorul de filme era, cum să vă zic, un personaj foarte important pentru toată drăcărimea din cartier. Spre ex, dacă nu te puteai decide între Sora 13 și Zorro, îl întrebai pe povestitor la ce film se duce și tu te duceai liniștit să-l vezi pe celălalt, pentru că nu pierdeai nimic.

Exista chiar și o ierarhie a povestitorilor de filme: erau ăia meseriași, peste ei cei care povesteau un film de parcă-l vedeai în fața ochilor, apoi cei care povesteau atât de bine încât puteai să minți spunând că ai văzut chiar tu filmul și, deasupra tuturor, erau ăia creativi, care le ziceau așa de bine că versiunile lor erau mai mișto decât originalul.

Eu credeam că ocupația asta a dispărut după revoluție, dar ascultându-i pe Livache și pe Pandeleasca povestind despre asasini, masoni, urmăriri cu mașini și altele de felul asta îmi dau seamă că m-am înșelat în privința asta cam cum m-am înșelat când am avut încredere în unu’, Emil Constantinescu (nu-l știți voi, spre deosebire de povestitorii de filme, asta chiar că a dispărut).

Oricum, ce voiam să vă spun: bre, dacă am prin lista oameni care se au bine cu cei doi (hai, că știu că am și câțiva postaci pesediști în listă) întrebați-i dacă au văzut “Omul păianjen se întoarce” să mi-l povestească și mie, că n-a vrut tata să-mi dea bani să mă duc la cinema in săptămâna aia…