Tag: povesti romanesti

Despre paznici și supereroi

Sâmbătă seara, într-un mall din București, într-un magazin de produse cosmetice.

Deși este weekend, magazinul nu este prea populat. Avem următoarele personaje:

– în spate, adunate pe lângă tejghea, câteva angajate plictisite își butonează telefoanele

– pe culoarul din mijlocul magazinului două doamne la vreo 65-70 de ani aleg cu mare grijă niște fond de ten (așa cred)

– trei domnișoare siliconate care vor să cumpere juma’ de magazin, în timp ce vorbesc cu insuflețire despre o bună prietenă de-a lor, care nu e doar urâtă, dar mai e și proastă și plină de operații nereușite, dar are noroc la bărbați

– un cuplu de corporatiști cam strâmtorați; ea miroase încântată tot soiul de mostre de parfum și, când găsește câte una care-i place, îi cere și lui părerea. El, cu un aer de connaisseur, se preface că amușină hârtiuțele (în timp ce trage cu ochiul spre etichetele cu prețuri) și, inevitabil, strâmbă din nas a nemulțumire.

– subsemnatul (firește că eram și eu pe-acolo, altfel cum aș fi știut toate astea)

La ușa de la intrare, paznicul magazinului, un flăcău cu față de tractorist, îmbrăcat într-un costum negru lucios (de care îmbracă țăranii când se duc la nuntă) stă cu brațele încrucișate și se uită fioros în direcția noastră (eu, corporatistii și cele trei fete suntem pe aceeași latură).

În mod clar, nu-i convine ceva și pare că așteaptă ca vreunul dintre noi să încerce să șutească un parfum, acolo, ca să aibă și supereroul din el un motiv să iasă în lume.

Ei, și cum stătea paznicul nostru în așteptarea acțiunii, numai iată că mai apar doi paznici (de la altă firmă, că ăștia au uniforme).

Unul dintre ei rămâne afară iar celălalt, un nene lat în umeri, începe să vorbească încet cu flăcăul de la ușă, a cărui aroganță se topește văzând cu ochii.

Nu am cum să aud ce-și spun, dar, în mod evident, cei doi nu sunt de acord, pentru că tractoristul tot dă din cap în semn de refuz. Enervat, malacul în uniformă ridică vocea:

– Băi în plm, ia vezi că poate-ți trag și una. Du-te în morții tăi și păzește în altă parte – aruncă o privire prin magazin – ia vezi că babornița aia acuși bagă-un ruj în poșetă. Hai, du-te și păzește acolo, că de ăștia de-aici răspund io!

Tractoristul cedează și pleacă încetișor spre culoarul din mijloc, iar în urma lui zdrahonul înhață niște sticlute de pe rafturi și începe să se parfumeze din abundență, ca un adevărat boss. Hugo Boss, mai bine zis.

Adio, Veve

O ultimă postare despre Veorica și după asta o să încerc să-i uit până și numele, că m-am săturat de ea.

Aveam un coleg de cămin care arăta ca un Terminator mai mic: 1.80, plin de mușchi, maxilare proeminente, părul tuns periuță – ce mai, când își punea ochelarii de soare îi intimida până și pe unii dintre controlorii RATB.

Problema era că, deși arăta fioros, era primul care dădea bir cu fugiții dacă era rost de bătaie (precum am aflat pe pielea noastră atunci când, bazându-ne (și) pe prezența lui, ne-am încăierat cu un mic grup de ultrași).

De la mini-Schwarzeneggerul nostru am învățat să nu mă încred în aparențe, și acum, revenind la Veorica, mă întreb de ce atât de mulți oameni consideră că locul ei este la cratiță.

Bun, și eu mă bucur că am scăpat de ea, dar de unde au tras unii concluzia că Veve este în stare să gătească?

Poate pentru că a stat 3 ani la guvern și înainte de asta 9 ani la Bruxelles și înainte de asta umbla noaptea și lipea afișe electorale pe stâlpi?

Cu mâna pe inimă spun că eu n-aș îndrăzni să gust din delicatesele preparate de tanti Broșă.

Și încă ceva: cei care consideră că munca unei gospodine nu valorează mare lucru ar putea să tragă o fugă până în Londra, să încerce faimoasa bucătărie englezească (chips & fish & chips & fish & chips…).

După câteva luni de mâncat scovergi o să-și cam schimbe părerea despre gospodinele noastre și nu o să le mai compare cu toate loazele pesediste.

Prăpastia dintre generații

Unul dintre hobby-urile mele este să trag cu urechea la ce discută necunoscuții pe stradă (sau în mall, sau la sală, nu contează). Probabil că am vocație de securist, ce să-i faci…

Oricum, aseară am ascultat cum un băiet frumușel (un soi de geek care încearcă să pară dur) îi povestea unei fete o vitejie de-a lui.

-… și numai ce văd că apare lângă mine un țigan d’ăla japonez…

– Aaaa, a spus fata, care părea să înțeleagă ce anume înseamnă un țigan japonez.

– Îți dai seama, când m-am făcut spre el a și luat-o la fugă, a continuat junele. Bă, da’ ce fugea, al dracu…

În punctul ăsta au izbucnit amândoi în râs. Și-au râs, au râs…

Oricât m-am chinuit, n-am reușit să înțeleg povestioara. În schimb, am reușit să înțeleg pe deplin sintagma “prăpastia dintre generații”.

Chiar c-am îmbătrânit

Cronică de film – Jumanji

Filme de văzut în perioada Crăciunului.

Seara, târziu, într-un vagon de metrou aproape gol. La Dristor urcă un grup de paznici care ocupă tot șirul de scaune din fața mea și care, imediat după ce s-au așezat, au început să mă privească insistent.

Curios să aflu ce-or fi vrând ăștia de la mine am ridicat ochii din telefon și am văzut că, de fapt, nu eu le trezisem interesul, ci un poster lipit pe peretele din spatele meu, poster care invită cinefilii să se delecteze cu comedia științifico-fantastico-filosofică Jumanji

– Dea-bea aștept să-l văd, spune unul dintre ei, un nene la vreo 45-50 de ani.

– L-ai văzut? întreabă, total aiurea, altul.

– Nu l-am văzut, stai să-mi intre pe card prema (sic) de Crăciun, să văd și eu ce bani îmi intră, alea-alea…

Aici, au divagat puțin, vorbind despre niște ture plătite dublu și niște ore suplimentare neplătite, dar setea de cultură era prea mare, așa că au revenit la discuțiile despre bijuteria cinematografică numită Jumanji.

– Oare nu-l găsesc pe net? întreabă unul dintre ei.

Urmează un cor de proteste:
– Băăă, nu, e păcat, încaltea de era vreo panaramă de film mai mergea, da’ așa, e păcat de el să nu-l vezi frumos, la mall.

Câteva secunde de liniște. Apoi, cel care pare a fi expertul grupului mai aruncă o privire spre poster și pufnește în râs:

– Bă, a dracu maimuțe, bă, da’ urâte’s. Parcă-s ăla care a lucrat cu noi pe tură astă-vară.

Redevenind serios, se întoarce către cel care voia să caute filmul pe net:

– Vezi că-i partea a doua. Cum ar veni, mai are o parte, tre’ s-o vezi și pe-aia.

– Are legătură părțile? spune cel interpelat, puțin pleoștit.

– Păi cum dar? Tre’ să vezi prima parte, că altfel nu-nțelegi nimica.

– Și orișicât, se merită s-o vezi. Te dai cu roatele-n sus de râs, se bagă în vorbă unul care până atunci tăcuse.

Iarăși câteva momente de liniste, în timp ce toate privirile se îndreaptă spre un alt poster, lipit la celălalt capăt al șirului de bănci.

– Auzi, întreabă iar cel care nu văzuse filmul, da’ oare calu’ ăla ce treabă are?

– Iți dai seama că face și el ceva în film, că altfel nu-l punea ăia degeaba în afiș, răspunde expertul.

Aici, cum ar spune Seherezada, intrând trenul în stația în care voiam eu să ajung, drumurile noastre s-au despărțit. Oricum, cred că v-am povestit destul cât să vă trezesc interesul așa că, daca n-aveți chef să vă uitați la “Singur acasă” puteți să vă uitați la Jumanji.

Cât despre mine, sunt mulțumit că am aflat la ce se gândesc paznicii de la metrou (când se gândesc la ceva, firește).

PS: dacă aflați ce face calul ăla să-mi spuneți și mie, că-s curios.

O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…

Amici – de I.L. Caragiale, acum intr-o nouă perspectivă

În timp ce toată lumea era cu ochii pe porcăria aia de nuntă a
clanului porcarilor, eu am făcut ceva util: am scris un remake după
piesa “Amici” a lui Caragiale.

Aici puteți citi doar două fragmente din schiță (introducerea și finalul), pentru mai mult vă aștept la premieră.

Locație: Piața Victoriei, 10 August
Personaje: Lache (jandarm), Mache și Tache (protestatari)

Domnul Mache șade în piață; e pașnic și are poftă de huiduit
guvernul. Peste câteva momente, iată că se apropie de el d. Lache. D.
Lache e fără chef (mai bine zis cu chef de bătaie); e încruntat și are numărul de identificare acoperit cu bandă neagră. Cititorul mă va
ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă
temperamentală în tot decursul dialogului-dar cred că deja știe
toate aceste amănunte, pentru că aproape sigur a fost acolo.
……..
Lache (jandarmul): Trebuie ca să pleci din piață, mă-nțelegi?
Mache (protestatarul) Și dacă nu vreau? De ce sa plec? Uite că nu
vreau să plec!
Lache (jandarmul): Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag bastoane, mă-nțelegi!
Mache: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău. Nu respecți principiile
fundamentale ale democrației!
Lache (drept în picioare, izbucnind furtunos): Aaa, acum știu cine e
amicul care ne lasă pe pagina de FB mesaje cu cuvinte de-alea lungi și
grele, de nu-nțelege nimenea din departament ce insemnează. Poftim,
na! (câteva bastoane strașnice plus un jet de spray în ochi și pleacă)
Mache (ridicându-se cu greu de jos, către Tache): Uite, vezi, ăsta e
cusurul lui. E măgar!… și violent!… și slugă pesedistă

PS:
Abia ce-am terminat de scris și mi-am dat seama că am făcut o
confuzie: în piesa originală Mache era ăla violent și Lache era cel
care lua bătaie. Mi-e lene să mai refac textul, rămâne așa cum am
scris: jandarmul e domnul Lache și gata.

Liviu, pesedeul și infractorii

Nu știu dacă ați văzut deja, dar pe pagina de Fb a lui Liviu Marian Pop (da, da, chiar ăla de la educație) a apărut o postare despre nu știu-ce-corporatist care a trecut strada pe roșu și a strigat ceva contra infractorilor și a fost pus la punct de un bun samaritean, probabil susținător al pesede-ului (și la fel de inteligent ca domnul Pop, pentru că nici unul dintre ei nu face distincția dintre infractiune și contravenție).
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc acum, găsiți postarea la locul ei, pe pagina lu’ nea Pop.
*
În schimb, ce vreau să spun este că postarea asta mi-a adus aminte de aveturile lui Tom Sawyer, scena în care baieții fugiseră de-acasă să se facă pirați.
*
Apoi urmă o controversă aprinsă spre a se stabili care anume dintre băieţi îi văzuseră pentru ultima dată pe răposaţi, şi mulţi aspirară la această tristă distincţie, aducând dovezi mai mult sau mai puţin autentice. Când în cele din urmă rămase hotărât care dintre dânşii îi văzuseră cu adevărat pentru cea din urmă oară şi schimbaseră cu ei cele din urmă cuvinte, acei fericiţi îşi luară un aer de importanţă sacră, în timp ce toţi ceilalţi se zgâiau la ei şi-i invidiau. Un biet băiat, care nu se putea făli cu o amintire mai măreaţă, spuse, cu vădită mândrie în glas:
– Dacă vreţi să ştiţi, mie Tom Sawyer mi-a tras o dată o chelfăneală!…
*
Ei, la asta mă gândeam acum și-mi imaginam cum stăteau ei, pesedistii, la ședința de partid și Liviu (ăl mare, șefu, cum ar veni) povestea despre cei 4 asasini, și toate gagicile din pesede îl sorbeau din ochi fermecate, în timp ce Liviu (ăsta mai mic, de la educație) stătea într-un colț supărat că nu-i dă nimeni atenție și-și scotocea memoria (sau, poate, imaginația) încărcând să găsească o poveste ceva, doar-doar l-o băga și pe el cineva în seamă.
 
Ei, povestea cu “corporatelul” a fost tot ce-a găsit. Cum s-ar spune asta-i marfa, cu asta defilăm.

La vremuri noi, manuale noi

Văd că s-a supărat lumea din cauza greșelilor apărute în Manualul unic de Geografie, Editura Didactică și Pedagogică-editura Ministerului Educație.
De fapt nu-s greșeli, e geografia statului paralel, dar nu v-ați dat voi seama.

Oricum, și alte manuale au fost modificate. Spre ex, eu știam că versurile:
Afară-i vânt și e-nnorat,
Și noaptea e târzie;
Fetițele ți s-au culcat-
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus și nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând
Că să visezi de mine!

fac parte din poezia “Mama”, de George Coșbuc, în care este vorba despre cum mama poetului plânge după băiatul ei plecat la război. Ei bine, în noul manual de limba și literatura română poezia se numește “Liviu” și în ea este vorba despre un miliardar excentric care se gândește tot timpul la un politician român.

Nemuritoarea

Îmi aduc aminte când am văzut (pentru prima dată, că l-am revăzut de 10 ori după aia) Nemuritorul – ăla vechi, cu Christopher Lambert.

Se băteau ei acolo, pe dealurile din Scoția, și a venit urâtu’ ăla și l-a rănit rău de tot pe Duncan care a intrat în comă și a murit în noaptea aia și l-au plâns neamurile, dar el a doua zi a înviat și se plimba prin sat cu pletele în vânt și nimeni nu l-a crezut că a înviat din morți doar așa, că era el special, și toată lumea l-a acuzat că și-a vândut sufletul diavolului.

În 2018, undeva pe plaiurile noastre se băteau jandarmii cu manifestanții (mă rog, jandarmii în băteau pe ceilalți, de fapt) și au sărit niște soroșiști haini și-am bătut rău de tot o biată jandarmerița care a intrat în comă și a murit în noaptea aia la spital și au plâns-o toți oamenii cu suflet mare care se uită la Antena3.

Dar ea a înviat a doua zi și a început să alerge cu pletele fluturându-i în vânt (mă rog, nu doar pletele îi fluturau, dar nu asta este important) și nimeni n-a crezut că fata și-a revenit doar așa, cu ajutorul medicinei, și toată lumea a acuzat jandarmeria de lucruri necurate.

Asta e, s-a ticăloșit lumea și nu mai crede nimeni în miracole.

Ora Pamântului pe stil vechi

Un binemeritat omagiu pentru cel mai împușcat ecologist al țării.

Nu-mi vine să cred când văd în ce hal se bat unii cu cărămida-n piept că au stins lumina la Ora Pământului. Păi Tov. Ceașcă, săracul, sărbătorea Ziua Pământului in fiecare zi. Ba chiar, dacă era nevoie, și de mai multe ori pe zi (vorba lui Pavel Stratan). Doar că românii nu dau doi bani pe natură așa ca l-au înhățat pe întâiul ecologist al țării și l-au împușcat ca pe-un dictator odios.