Month: July 2019

Când indiferența ucide

În dimineața zilei de 13 martie 1964, în Queens, New York, o tânără de 28 de ani (Catherine “Kitty” Genovese) a fost atacată de un bărbat necunoscut înarmat cu un cuțit (Winston Moseley, un individ cu grave probleme mintale care, printre altele, era și necrofil).

Speriată, Kitty Genovese a început să fugă strigând după ajutor (iar strigătul ei “Oh my God, he stabbed me! Help me!” arată clar că se întâmpla ceva grav).

Țipetele ei au atras atenția câtorva locatari ai clădirilor din jur, dintre care unul a strigat la agresor să lase fata în pace. Atât. Fără ca ceilalți vecini care au văzut scena de la geam să zică vreo ceva, fără să coboare nimeni, fără că măcar cineva să sune nimeni la poliție.

Oricum, agresorul a lăsat fata în pace și a fugit înspre mașină (da, cam așa e în SUA, orice nenorocit își permite o mașină) iar Kitty Genovese, rănită, s-a târât înspre intrarea în bloc.

După câteva minute, Moseley s-a întors, a început să-și caute victima prin parcare, a cercetat stația de tren din apropiere, apoi s-a întors în parcare unde a descoperit o dâră de sânge pe care a urmărit-o până a ajuns-o din nou pe Kitty care, grav rănită, se târa pe holul clădirii.

Al doilea atac a fost mult mai grav – Moseley a violat victima pe care apoi a ucis-o cu lovituri de cuțit. (Nu e sigur că asta a fost ordinea). De data asta, nimeni nu a mai intervenit, deși victima a opus rezistență o vreme, timp în care a strigat de mai multe ori după ajutor.


Această crimă și, mai mult decât crima în sine, impasibilitatea martorilor (peste 30 de oameni dintre care unul singur a avut o intervenție anemică) au șocat opinia publică, iar una dintre consecințele pe termen lung a fost apariția conceptului denumit “Bystander effect” (efectul trecătorului, cunoscut și sub alte nume-apatie socială, apatia martorilor, sindromul Genovese, sindromul responsabilității difuze etc).

Pe scurt, “apatia trecătorului” înseamnă că, în cazul în care cineva are nevoie de ajutor într-un loc public, probabilitatea ca cineva să ajute victima este invers proporțională cu numărul celor prezenți (cu cât sunt mai mulți martori, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să preia inițiativa și să ajute victima).

Mai mult, nici ju este nevoie ca martorii să se vadă unii pe alții, este suficient că ei să știe că există și alți oameni care asistă (sau ar putea asista) la crimă/accident.

Firește, mai sunt și alți factori care intervin, unul dintre ei, foarte important, fiind reacția primilor martori (fie cei care ajung primii, fie cei care sunt mai aproape), sexul și vârsta victimei ,aspectul victimei (de cele mai multe ori un homeless nu va fi ajutat, indiferent de numărul martorilor), prezența cuiva îmbrăcat în uniformă etc.

Dar, încă o dată, principalul motiv pentru care oamenii nu intervin în astfel de situații îl constituie sindromul Genovese

În concluzie, oamenii care îi balacaresc pe vecinii femeii care și-a omorât copilul în bătaie nu prea au dreptate. Nu sunt vecinii ăia nici mai buni, nici mai răi, nici mai insensibili decât alții. Și cu atât mai puțin se poate vorbi despre atitudinea lor ca fiind caracteristică românilor.

Pur și simplu așa se comportă majoritatea oamenilor într-o situație similară – nu intervin. Sau, mai bine zis, nu interveneau, pentru că în multe țări oamenii sunt încurajați să adopte comportamente prosociale (și, printre altele, învață despre sindromul Genovese).

O a doua concluzie este că cine asistă la un accident sau la o infracțiune să încerce să ajute victima sau măcar să sune la 112, chiar dacă mai sunt încă o sută de oameni în jur. De fapt, mai ales dacă sunt mulți oameni în jur.

Și, în încheiere, un sfat: dacă sunteți într-un loc public și aveți nevoie de ajutor (vi se face rău sau sunteți agresat de cineva, sau orice altă situație) cereți ajutor, dar nu la modul general, indicați pe cineva anume și rugați-l să vă ajute.

PS: Povestea asta cu sindromul Genovese nu se aplică și funcționarilor de la serviciul pentru protecția copilului, care știau de caz și n-au făcut nimic. În cazul lor este vorba doar despre nesimțire și incompetență.

Recalibrări de ființe – seminar (oarecum) gratuit

Weekend-ul asta am vrut să particip la un seminar dedicat celor care au probleme cu FIINȚA lor (probleme energetice, spirituale, psihotronice, economice, divorț, partaj – pe scurt, orice fel de probleme).

Seminarul este gratuit și costă doar 25 de lei pe zi, iar spicărița este o tanti psiholog-vindecător care folosește tratamentele alternative pe bază de energii spirituale care sunt gratuite și nici nu costă așa de mult.

Bucuros de ocazie (pentru că, nu-i așa, nu găsești în fiecare zi un seminar gratuit la prețul ăsta) am spus că partikip și am întrebat dacă trebuie să plătesc două locuri dacă venim doi (adică eu și FIINȚA)

Nu știu ce anume din comentariul meu a supărat-o pe tanti care recalibrează FIINȚE (așa se numește metoda ei de vindecare), dar mi-a șters mesajul și nu mi-a răspuns (și cred că m-a și blocat).

Asta e, o să-mi duc FIINȚA la recalibrat la un alt seminar gratuit, doar puțin mai scump decât asta.

Urații nebuni ai marelor orașe

“Demoni albi energetici”

Astea sunt o parte dintre creaturile care o hărțuiesc pe băbuța cu gesturi repezite și cu privirea stranie care vine uneori seară, târziu, în Mega Image-ul de lângă stația de metrou Titan. Dacă va intersectati cu ea, aveți grijă că este ușor agresivă și uneori dă să muște (nu, nu glumesc).

Și tot la Mega mai vine și o femeie înaltă, cu părul răvășit, foarte slabă, care, cum-necum, își face singură cumpărăturile și apoi pleacă liniștită cu sacoșele pe care, din când în când, le lasă jos ca să poată gesticula în voie către companionul invizibil care pare să o însoțească tot timpul.

Pe asta nici n-aș fi observat-o dacă nu ar fi fost micii cerșetori de la Lidl, care obișnuiesc s-o fugărească și să arunce cu pietre în ea.

Până acum ceva vreme mai era și un nene la vreo 40-50 de ani, care vorbea singur o pe bancă, dar asta a dispărut de la o vreme-de altfel, arăta a fost pușcăriaș, nu m-ar mira să fie la închisoare.

Și nu sunt singurii, e plină zona de oameni cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave. Chiar zilele trecute am văzut o femeie, care la prima vedere era perfect sănătoasă, doar că din când în când se oprea, zâmbea și făcea un gest cu mâna dreaptă de parcă ar fi mângâiat pe creștet un copil.

Și toți oamenii ăștia umblă singuri pe străzi; nu doar că nu au însoțitori specializați, dar nici rudele nu par să se ocupe de ei. Și în mod sigur fiecare om pe care l-aș întreba ar putea să-mi dea o mică listă cu “nebuni”, pentru că e plină România de oameni cu probleme psihice care, în lipsa spitalelor, a medicamentelor și, mai ales, a psihologilor și psihiatrilor bine pregătiți și motivați, umblă aiurea pe străzi, spre încântarea sau, după caz, spre scârbă “normalilor”.

Care normali, după ce că sunt vinovați că au întreținut ani de zile un sistem corupt din care au dispărut fără de urmă banii cu care s-ar fi putut rezolva (și) această problemă, mai au și colți împotrivă “demenților”, pentru că, nu-i așa, oamenii cu probleme psihice sunt vinovați de boală lor, s-ar putea vindeca oricând, dar nu vor să facă sport și să gândească pozitiv, ai naibii zăluzi.

Și mulți oamenii ăștia “normali” (și nu degeaba am folosit ghilimelele) înjură, scuipă, îmbrâncesc nebunii, adăugând astfel și mai mult stres la problemele pe care bieții oameni le au deja.

Bine, am exagerat și eu puțin, de cele mai multe ori “normalii” nu sunt agresivi cu “nebunii”, mai degrabă se amuză pe seama lor, mai ales când se găsește câte un influensar să intervieveze câte un lunatic (ca în cazul inteviului “Ați ținut post?” cu femeia de la Mitropolie) și să posteze apoi filmulețul pe net, ca să ne hahaim toți de cum nu reușesc nebunii să-și adune gândurile.

Oricum, trebuie să-i înțelegem și poe cei care se râd, pentru că, la urma urmei, ce poate fi mai amuzant decât discursul incoerent al unui om bolnav de schizofrenie?

Bine-bine, râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, nu-i așa? Că dacă îl apucă amocul pe vreunul dintre nebuni și omoară vreun om, îndată încetează hăhăiala generalizată și “normalii” încep să urle pe net că să fie schingiut criminalul, să fie ars de viu, spânzurat, bătut cu capul de pereți… Mă rog, fantezii de-astea de om normal.