În dimineața zilei de 13 martie 1964, în Queens, New York, o tânără de 28 de ani (Catherine “Kitty” Genovese) a fost atacată de un bărbat necunoscut înarmat cu un cuțit (Winston Moseley, un individ cu grave probleme mintale care, printre altele, era și necrofil).
Speriată, Kitty Genovese a început să fugă strigând după ajutor (iar strigătul ei “Oh my God, he stabbed me! Help me!” arată clar că se întâmpla ceva grav).
Țipetele ei au atras atenția câtorva locatari ai clădirilor din jur, dintre care unul a strigat la agresor să lase fata în pace. Atât. Fără ca ceilalți vecini care au văzut scena de la geam să zică vreo ceva, fără să coboare nimeni, fără că măcar cineva să sune nimeni la poliție.
Oricum, agresorul a lăsat fata în pace și a fugit înspre mașină (da, cam așa e în SUA, orice nenorocit își permite o mașină) iar Kitty Genovese, rănită, s-a târât înspre intrarea în bloc.
După câteva minute, Moseley s-a întors, a început să-și caute victima prin parcare, a cercetat stația de tren din apropiere, apoi s-a întors în parcare unde a descoperit o dâră de sânge pe care a urmărit-o până a ajuns-o din nou pe Kitty care, grav rănită, se târa pe holul clădirii.
Al doilea atac a fost mult mai grav – Moseley a violat victima pe care apoi a ucis-o cu lovituri de cuțit. (Nu e sigur că asta a fost ordinea). De data asta, nimeni nu a mai intervenit, deși victima a opus rezistență o vreme, timp în care a strigat de mai multe ori după ajutor.
Această crimă și,
mai mult decât crima în sine, impasibilitatea martorilor (peste 30 de
oameni dintre care unul singur a avut o intervenție anemică) au șocat
opinia publică, iar una dintre consecințele pe termen lung a fost
apariția conceptului denumit “Bystander effect” (efectul trecătorului,
cunoscut și sub alte nume-apatie socială, apatia martorilor, sindromul
Genovese, sindromul responsabilității difuze etc).
Pe scurt, “apatia trecătorului” înseamnă că, în cazul în care cineva are nevoie de ajutor într-un loc public, probabilitatea ca cineva să ajute victima este invers proporțională cu numărul celor prezenți (cu cât sunt mai mulți martori, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să preia inițiativa și să ajute victima).
Mai mult, nici ju este nevoie ca martorii să se vadă unii pe alții, este suficient că ei să știe că există și alți oameni care asistă (sau ar putea asista) la crimă/accident.
Firește, mai sunt și alți factori care intervin, unul dintre ei, foarte important, fiind reacția primilor martori (fie cei care ajung primii, fie cei care sunt mai aproape), sexul și vârsta victimei ,aspectul victimei (de cele mai multe ori un homeless nu va fi ajutat, indiferent de numărul martorilor), prezența cuiva îmbrăcat în uniformă etc.
Dar, încă o dată, principalul motiv pentru care oamenii nu intervin în astfel de situații îl constituie sindromul Genovese
În concluzie, oamenii care îi balacaresc pe vecinii femeii care și-a omorât copilul în bătaie nu prea au dreptate. Nu sunt vecinii ăia nici mai buni, nici mai răi, nici mai insensibili decât alții. Și cu atât mai puțin se poate vorbi despre atitudinea lor ca fiind caracteristică românilor.
Pur și simplu așa se comportă majoritatea oamenilor într-o situație similară – nu intervin. Sau, mai bine zis, nu interveneau, pentru că în multe țări oamenii sunt încurajați să adopte comportamente prosociale (și, printre altele, învață despre sindromul Genovese).
O a doua concluzie este că cine asistă la un accident sau la o infracțiune să încerce să ajute victima sau măcar să sune la 112, chiar dacă mai sunt încă o sută de oameni în jur. De fapt, mai ales dacă sunt mulți oameni în jur.
Și, în încheiere, un sfat: dacă sunteți într-un loc public și aveți nevoie de ajutor (vi se face rău sau sunteți agresat de cineva, sau orice altă situație) cereți ajutor, dar nu la modul general, indicați pe cineva anume și rugați-l să vă ajute.
PS: Povestea asta cu sindromul Genovese nu se aplică și funcționarilor de la serviciul pentru protecția copilului, care știau de caz și n-au făcut nimic. În cazul lor este vorba doar despre nesimțire și incompetență.