Author: clevetitorul

O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…

Tehnici de parenting de altădată.

Acum vreo 30 de ani, la o reuniune de familie, cineva făcuse piure de cartofi iar eu voiam cartofi prăjiți.

Tata către mine:
– Băi, mănâncă pireul că altceva nu capeți!

Eu, super-șmecherit, aranjându-mi bretonul care-mi tot cădea în ochi:
– Pireul este un port pe lângă Atena. Oare nu se supără grecii dacă-l mănânc?

Neamurile către tata:
– Hă-hă-hă, Viorele, da’ ce ți-a zis-o!

Două minute mai târziu, tot neamurile:
– Lasă-l, Viorele, că-l omori.

Când indiferența ucide

În dimineața zilei de 13 martie 1964, în Queens, New York, o tânără de 28 de ani (Catherine “Kitty” Genovese) a fost atacată de un bărbat necunoscut înarmat cu un cuțit (Winston Moseley, un individ cu grave probleme mintale care, printre altele, era și necrofil).

Speriată, Kitty Genovese a început să fugă strigând după ajutor (iar strigătul ei “Oh my God, he stabbed me! Help me!” arată clar că se întâmpla ceva grav).

Țipetele ei au atras atenția câtorva locatari ai clădirilor din jur, dintre care unul a strigat la agresor să lase fata în pace. Atât. Fără ca ceilalți vecini care au văzut scena de la geam să zică vreo ceva, fără să coboare nimeni, fără că măcar cineva să sune nimeni la poliție.

Oricum, agresorul a lăsat fata în pace și a fugit înspre mașină (da, cam așa e în SUA, orice nenorocit își permite o mașină) iar Kitty Genovese, rănită, s-a târât înspre intrarea în bloc.

După câteva minute, Moseley s-a întors, a început să-și caute victima prin parcare, a cercetat stația de tren din apropiere, apoi s-a întors în parcare unde a descoperit o dâră de sânge pe care a urmărit-o până a ajuns-o din nou pe Kitty care, grav rănită, se târa pe holul clădirii.

Al doilea atac a fost mult mai grav – Moseley a violat victima pe care apoi a ucis-o cu lovituri de cuțit. (Nu e sigur că asta a fost ordinea). De data asta, nimeni nu a mai intervenit, deși victima a opus rezistență o vreme, timp în care a strigat de mai multe ori după ajutor.


Această crimă și, mai mult decât crima în sine, impasibilitatea martorilor (peste 30 de oameni dintre care unul singur a avut o intervenție anemică) au șocat opinia publică, iar una dintre consecințele pe termen lung a fost apariția conceptului denumit “Bystander effect” (efectul trecătorului, cunoscut și sub alte nume-apatie socială, apatia martorilor, sindromul Genovese, sindromul responsabilității difuze etc).

Pe scurt, “apatia trecătorului” înseamnă că, în cazul în care cineva are nevoie de ajutor într-un loc public, probabilitatea ca cineva să ajute victima este invers proporțională cu numărul celor prezenți (cu cât sunt mai mulți martori, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să preia inițiativa și să ajute victima).

Mai mult, nici ju este nevoie ca martorii să se vadă unii pe alții, este suficient că ei să știe că există și alți oameni care asistă (sau ar putea asista) la crimă/accident.

Firește, mai sunt și alți factori care intervin, unul dintre ei, foarte important, fiind reacția primilor martori (fie cei care ajung primii, fie cei care sunt mai aproape), sexul și vârsta victimei ,aspectul victimei (de cele mai multe ori un homeless nu va fi ajutat, indiferent de numărul martorilor), prezența cuiva îmbrăcat în uniformă etc.

Dar, încă o dată, principalul motiv pentru care oamenii nu intervin în astfel de situații îl constituie sindromul Genovese

În concluzie, oamenii care îi balacaresc pe vecinii femeii care și-a omorât copilul în bătaie nu prea au dreptate. Nu sunt vecinii ăia nici mai buni, nici mai răi, nici mai insensibili decât alții. Și cu atât mai puțin se poate vorbi despre atitudinea lor ca fiind caracteristică românilor.

Pur și simplu așa se comportă majoritatea oamenilor într-o situație similară – nu intervin. Sau, mai bine zis, nu interveneau, pentru că în multe țări oamenii sunt încurajați să adopte comportamente prosociale (și, printre altele, învață despre sindromul Genovese).

O a doua concluzie este că cine asistă la un accident sau la o infracțiune să încerce să ajute victima sau măcar să sune la 112, chiar dacă mai sunt încă o sută de oameni în jur. De fapt, mai ales dacă sunt mulți oameni în jur.

Și, în încheiere, un sfat: dacă sunteți într-un loc public și aveți nevoie de ajutor (vi se face rău sau sunteți agresat de cineva, sau orice altă situație) cereți ajutor, dar nu la modul general, indicați pe cineva anume și rugați-l să vă ajute.

PS: Povestea asta cu sindromul Genovese nu se aplică și funcționarilor de la serviciul pentru protecția copilului, care știau de caz și n-au făcut nimic. În cazul lor este vorba doar despre nesimțire și incompetență.

Recalibrări de ființe – seminar (oarecum) gratuit

Weekend-ul asta am vrut să particip la un seminar dedicat celor care au probleme cu FIINȚA lor (probleme energetice, spirituale, psihotronice, economice, divorț, partaj – pe scurt, orice fel de probleme).

Seminarul este gratuit și costă doar 25 de lei pe zi, iar spicărița este o tanti psiholog-vindecător care folosește tratamentele alternative pe bază de energii spirituale care sunt gratuite și nici nu costă așa de mult.

Bucuros de ocazie (pentru că, nu-i așa, nu găsești în fiecare zi un seminar gratuit la prețul ăsta) am spus că partikip și am întrebat dacă trebuie să plătesc două locuri dacă venim doi (adică eu și FIINȚA)

Nu știu ce anume din comentariul meu a supărat-o pe tanti care recalibrează FIINȚE (așa se numește metoda ei de vindecare), dar mi-a șters mesajul și nu mi-a răspuns (și cred că m-a și blocat).

Asta e, o să-mi duc FIINȚA la recalibrat la un alt seminar gratuit, doar puțin mai scump decât asta.

Urații nebuni ai marelor orașe

“Demoni albi energetici”

Astea sunt o parte dintre creaturile care o hărțuiesc pe băbuța cu gesturi repezite și cu privirea stranie care vine uneori seară, târziu, în Mega Image-ul de lângă stația de metrou Titan. Dacă va intersectati cu ea, aveți grijă că este ușor agresivă și uneori dă să muște (nu, nu glumesc).

Și tot la Mega mai vine și o femeie înaltă, cu părul răvășit, foarte slabă, care, cum-necum, își face singură cumpărăturile și apoi pleacă liniștită cu sacoșele pe care, din când în când, le lasă jos ca să poată gesticula în voie către companionul invizibil care pare să o însoțească tot timpul.

Pe asta nici n-aș fi observat-o dacă nu ar fi fost micii cerșetori de la Lidl, care obișnuiesc s-o fugărească și să arunce cu pietre în ea.

Până acum ceva vreme mai era și un nene la vreo 40-50 de ani, care vorbea singur o pe bancă, dar asta a dispărut de la o vreme-de altfel, arăta a fost pușcăriaș, nu m-ar mira să fie la închisoare.

Și nu sunt singurii, e plină zona de oameni cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave. Chiar zilele trecute am văzut o femeie, care la prima vedere era perfect sănătoasă, doar că din când în când se oprea, zâmbea și făcea un gest cu mâna dreaptă de parcă ar fi mângâiat pe creștet un copil.

Și toți oamenii ăștia umblă singuri pe străzi; nu doar că nu au însoțitori specializați, dar nici rudele nu par să se ocupe de ei. Și în mod sigur fiecare om pe care l-aș întreba ar putea să-mi dea o mică listă cu “nebuni”, pentru că e plină România de oameni cu probleme psihice care, în lipsa spitalelor, a medicamentelor și, mai ales, a psihologilor și psihiatrilor bine pregătiți și motivați, umblă aiurea pe străzi, spre încântarea sau, după caz, spre scârbă “normalilor”.

Care normali, după ce că sunt vinovați că au întreținut ani de zile un sistem corupt din care au dispărut fără de urmă banii cu care s-ar fi putut rezolva (și) această problemă, mai au și colți împotrivă “demenților”, pentru că, nu-i așa, oamenii cu probleme psihice sunt vinovați de boală lor, s-ar putea vindeca oricând, dar nu vor să facă sport și să gândească pozitiv, ai naibii zăluzi.

Și mulți oamenii ăștia “normali” (și nu degeaba am folosit ghilimelele) înjură, scuipă, îmbrâncesc nebunii, adăugând astfel și mai mult stres la problemele pe care bieții oameni le au deja.

Bine, am exagerat și eu puțin, de cele mai multe ori “normalii” nu sunt agresivi cu “nebunii”, mai degrabă se amuză pe seama lor, mai ales când se găsește câte un influensar să intervieveze câte un lunatic (ca în cazul inteviului “Ați ținut post?” cu femeia de la Mitropolie) și să posteze apoi filmulețul pe net, ca să ne hahaim toți de cum nu reușesc nebunii să-și adune gândurile.

Oricum, trebuie să-i înțelegem și poe cei care se râd, pentru că, la urma urmei, ce poate fi mai amuzant decât discursul incoerent al unui om bolnav de schizofrenie?

Bine-bine, râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, nu-i așa? Că dacă îl apucă amocul pe vreunul dintre nebuni și omoară vreun om, îndată încetează hăhăiala generalizată și “normalii” încep să urle pe net că să fie schingiut criminalul, să fie ars de viu, spânzurat, bătut cu capul de pereți… Mă rog, fantezii de-astea de om normal.

Un sfat pentru Darius Vâlcov

Am văzut și eu, într-un târziu, ce conținea seiful lui Darius Vâlcov.

Acum, ce să spun? Finanțistul din spatele guvernului Dăncilă nu poate plăti online și apelează la prieteni… să admitem, așa e datina pe la noi, doar și copiii cizmarului umblă desculți.

Mai mult, economistul Vâlcov nu doar că nu are un amărât de card, dar nu are nici măcar cont bancar. E destul de rău, dar nu e singurul într-o astfel de situație, că doar nu credeți că Preafericitul are icoane și candele prin casă sau că ministrul culturii are și altceva decât bibelouri în biblioteca.

Dar să trăiești în România, în secolul XXI și să nu știi că există atâtea site-uri pentru adulți GRATUITE și să dai 100.000 de parai pe un nud de femeie, asta deja mi se pare prea mult.

Bre nea’ Darius, uite ce zic eu: dacă mai ai ceva tablouri dosite pe-acasă fă și tu o faptă bună și donează-le muzeelor. Dacă faci asta îți trimit eu niște linkuri către niște site-uri mișto, unde poți să vezi poze și filmulețe pe săturate (da, da, până acolo a ajuns tehnologia, acum există filmulețe pe net).

De fapt, ce zic eu că poți să VEZI, poți să și DESCARCI poze și filmulețe, să le salvezi pe un DVD și să le iei cu ține când te-ai duce la pușcarie. Fă cum te învăț eu, că-ți vreau binele, și ai să vezi că nici n-o să simți cum trec 8 ani.

Aș că, hai, fii băiat de comitet și dă înapoi tablourile alea, că nu ăsta e rostul operelor de artă, să stea pitite prin cavouri ca să aibă oamenii cavernelor material de… în fine, ai prins ideea.

Proiectul Vrajitoarea cea Rea

Iar s-au supărat bucureștenii pe duamna primar, de data asta pe motiv că a dispărut de vreo nouă zile și nu știe nimeni de ea.

Mi se pare puțin exagerată reacția bucureștenilor. Acum, serios, voi dacă ați avea banii Găbiței ce-ați face?

Ați sta în orașul asta urât și plin de probleme (totul e la pământ: străzile, trotuarele, semafoarele, transportul public, sistemul de canalizare, Radet-ul etc, etc) sau v-ați duce să vizitați niște orașe mișto de prin Europa?

…sau orașele mișto din Asia, din America… la naiba, cred că și capitalele țărilor din Sahel arată mai bine decât Bucureștiul

Proiect Vrăjitoarea din Voluntari – partea a II-a, Întoarcerea vrăjitoarei

Vești proaste pentru bucureșteni

Vrăjitoarea cea rea care sălășluiește undeva pe la marginea de răsărit a Bucureștiului a revenit astăzi în oraș, spre marea dezamăgire a celor care se gândeau că am scăpat de piaza cea rea.

Duamna primar (așa-i spun unii vrăjitoarei) a declarat că a fost puțin bolnavă dar că intenționează să-și continue mandatul (cu alte cuvinte are de gând să strice și ce a mai rămas din amărâtul ăsta de oraș).

Asta e, n-am avut noroc, nu ne rămâne decât să ne pregătim sufletește pentru a da ochii cu iepurioii aia hidoși și cu ceilalți monștri care, sub oblăduirea Găbitei, și-au făcut un obicei din a bântui pe străzile capitalei ca se ne strice nouă sărbătorile.

Cronică de film: Bird Box

Am încercat și eu să văd Bird Box. N-am rezistat prea mult, mi s-a părut un fel de film cu zombie fără zombie.

Partea bună este ca am descoperit o rețetă care merge de minune când vrei să faci un film de succes: scotocesti prin colecția de filme vechi (să spunem, seria Twilight Zone, că e veche și nu-și mai amintește nimeni de ea), iei un episod de acolo și tragi de el până îți iese un lungmetraj. La nevoie mai furi câteva idei de la alte filme, mai torni niște scene de umplutură și gata filmul.

Că să atragi mai mulți oameni în sălile de cinema e bine să folosești niște actori talentați sau, în lipsa lor, măcar niște actori cunoscuți (așa, cam ca Sandra Bullock).

E o rețetă bună, vă zic eu. N-am încercat niciodată să fac filme, dar în vremea facultății cu doar 2-3 cartofi, o ceapă și o lingură de bulion făceam o zeamă lungă (eu îi spuneam supă) de mă ținea o săptămâna întreagă.

******************************************

Mea culpa: Mi-a atras cineva atenția pe FB că filmul este de fapt o ecranizare. Recunosc, m-am enervat că am pierdut prea mult timp încercând să văd filmul și n-am mai căutat informații despre el.

Oricum, asta nu schimbă prea mult datele problemei: ideea filmului nu este una originală, filmul e un fel de zeamă lungă iar Sandra Bullock… în fine, ar fi fost păcat să folosească o actriță talentată într-un astfel de film (așa cum au făcut, cu ani în urmă, în sinistrul film “The Village”)

Bine, nu am fost complet sincer în ultima parte a postării: pe lângă bulion, ceapă, și cartofi mai puneam și sare.

Viitorul României este numai în față

De câteva zile mă bântuie o afirmație făcută de Dăncilă când cu ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE, și anume:

”Viitorul nostru se află mereu în față, nu în spate” (așa grăit-a Veorica)

Mulți au râs de ea, au comparat truismul Vioricai cu discursul lui Donald Tusk, mă rog, răutățile obișnuite, dar mie mi se părea foarte cunoscută afirmația asta și azi mi-am dat seama de unde o știu: seamănă cu o veche glumă de autobază: “Cum știu bărbații care e fața și care e spatele chiloților? Galbenul este mereu un față, niciodată în spate”.

Dar probabil că e doar o coincidență, nu cred că distinsele doamnele pesediste (adică Viorica, Olguța, Carmen Dan etc) s-au învârtit vreodată prin anturaje în care se fac astfel de glume vulgare.