Author: clevetitorul

De Ziua Culturii, despre ministrul Culturii… sau despre cultura ministrului

Daniel Breaz, autoproclamatul om de cultură care nu a fost în stare să recite măcar două versuri din Eminescu ne explică, țâfnos, cum îi șade bine unui neica-nimeni ajuns ministru, de ce a fost invitat pușcăriabilul Adrian Severin la ceremonia de la Ateneu:

“Adrian Severin face parte din istoria acestei tări, a fost unul din oamenii care ne-a reprezentat în foruri și a avut un aport mare. […’ Ce a fost rău că domnul Adrian Severin a stat în poziția respectivă în sală? Voiați să stea pe scări?

Ar trebui să-i explice cineva lu’ nenea asta că știm și noi foarte bine care a fost rolul “bursucului veninos” în istoria recentă a României și nu am fi vrut să stea pe scări, am fi preferat să stea la pușcarie, acolo unde îi este locul.

În ceea ce-l privește pe domn’ ministru, după ce am avut ocazia de a ne minuna de erudiția lui, după ce am văzut în ce hal stalcește limba română, văzând și cu câtă țâfnă își apără acolitii (ca PSD-ul sigur nu-i partid politic) nu pot decât să parafrazez o glumă veche, de pe vremea Suzanei Gâdea (dacă își mai amintește cineva cine a fost tanti Suzana) și să spun că nu știu ce mi se pare mai odios: ministrul culturii sau cultura ministrului.

O întâlnire neașteptată

Mi-a zis cineva că librăriile Ex Libris lichidează stocurile și au prețuri foarte mici, așa că astăzi, pe la ora 14.00 bântuiam cu brațele pline de cărți prin sediul de pe Strada Doamnei când am dat nas în nas (e doar o expresie, firește) cu domnul deputat Nicolae Bacalbașa.

Prima reacție a fost, logic, una de surpriză, că doar nu întâlnești în fiecare zi lideri pesediști prin librării.

Apoi m-am întrebat ce naiba o fi căutând în librărie în perioada reducerilor, în rând cu toți săracii. Nu-i ajung banii să-și cumpere cărți la preț întreg? O fi adevărat mitul ăla despre pesedistul cinstit și sărac? Adică avea dreptate Ilici?

Apoi a început să mă roadă curiozitatea: oare ce-or citi pesedistii (cei care citesc, se subînțelege, că doar n-o să mă întreb acum ce citește Veorica, spre exemplu). Oare, vorba unui titan al culturii românești, cu ce fel de cărți se închide domnul Bacalbașa în baie?

Cum curiozitatea nu-mi dădea pace mi-am făcut de lucru prin librărie și când am văzut că domn’ doctor se îndreaptă spre casă m-am grăbit să ajung înaintea lui.

Ei bine, cărturari dumneavoastră, știți voi ce a cumprat domnul Bacalbașa? Creioane colorate. Trei cutii.

Mă tem că nu o să aflu niciodată cu ce fel de lecturi își omoară timpul pesedistii când nu dau legi ca să ne omoare pe noi.

PS: Din păcate i s-a vindecat nasul.

Despre meciul Pandele – Dragnea

„Șapte domni cu fruntea lată
N-or putut să f**ă o fată
Ș-o venit un ciobănaș
Și-o f**ut-o mintenaș”

Păi s-au strâns nu știu câte mii de oameni (domni cu fruntea lată, nu alta) să-l dea jos pe Dragnea și abia de l-au clintit oleacă. Doar ați văzut cum se râdea Livache la noi când cu protestele.

Da’ când s-o apucat tanti Pandele să-l porcaie pe întâiul porcar al țării, apoi l-a spurcat de n-o să-l mai spele pe Liviu toată apa Dunării (cel puțin aia din jurul ostrovului Belina cu siguranță că-i prea puțină pentru a-l spăla).

Eu zic să ne uităm la Firea și să învățam cum se face, o să ne prindă bine la următoarea campanie de huiduit PSD-ul.

PS: Din motive evidente, postarea se aplică și în cazul meciului dintre Livache și Becali (ba chiar merge mai bine acolo, ai zice că versurile au fost scrise special pentru răfuiala dintre Sămădăul modern și nea Gigi ciobanul)

Familia mea tradițională, pe care eu am stricat-o boicotând referendumul

Săraca mama
Micul secret întunecat al mamei a fost înălțimea – se lăuda tot timpul că are 1.47, sau chiar 1.48, dar nici măcar când trișa ridicându-se pe vârfuri nu ajungea la 1.45.
Probabil din această cauza mama a fost mereu sperioasă (anxioasă chiar) și ușor depresivă. Nu a furat în viața ei măcar un capăt de ață, deși nu știu ce anume a oprit-o, morala sau frica.
Tot din cauza staturii a simțit mereu că are nevoie de protecție, așa că atunci când i-a venit sorocul s-a măritat cu…
…Spaima satului, adică tata
1.78, 72-73 de kg, boxer amator, tata era un soi de vedetă locală, fiind cunoscut de toți oamenii din comună (au vrut să-l linșeze, și nu doar o dată). Proaspăt liberat din armată, unde stătuse mai mult pe la carceră (scăpase ca prin urechile acului de batalionul disciplinar) și-a amintit că mai avea câțiva săteni nebătuți așa că s-a întors în sat să termine ce începuse.
Mândru nevoie mare că domnișoara învățătoare l-a ales tocmai pe el dintre toți cotoii janghinoși disponibili (e doar o metaforă), s-a hotărât să se cumințească și să se așeze la casa lui. Primul pas, a fost să-și caute de lucru (bine, a fost nevoit să repete acest prim pas de vreo 20 de ori, pentru că firea lui boemă nu prea se potrivea cu rigorile și asprimile aferente unui loc de muncă). După ceva vreme, când s-a plictisit să bată țărani s-a mutat la oraș, să-și mai încerce mușchii și pe orășeni.
Optimist, petrecăreț, haios și pus pe glume atunci când nu era pus pe scandal, pot spune că tata era chiar opusul mamei. Și dacă de la mama am deprins gustul lecturii și am învățat bazele limbii franceze, de la tata am învățat alte chestii, mult mai utile: am învățat să mă bat, să beau o găleata de vin pe noapte și mai ales am învățat să nu iau lucrurile în tragic.
Aaa, și am mai învățat să mă feresc de domnul Boscu – președintele asociației de locatari care avea prostul obicei de a-l sâcâi pe tata cu întrebări de genul: “Vecine, dar cu întreținerea ce se mai aude, plătești și tu anul asta?” (chestia asta chiar mi-a prins bine în anii de facultate, când ma fugărea administratorul prin cămin).
Oricum, precum spuneam, după referendumul la care n-am fost am sunat-o pe mama. Mi-a răspuns veselă nevoie mare, cum nu cred că a mai fost vreodată în viața ei și, dacă n-aș fi știut că nu se atinge de alcool, aș fi jurat că a tras zdravăn la măsea dis-de-dimineață.
-Alo, mamă?
-Aaa-lo, tu ești, băi Dobi? (Dobi era numele meu de alint, prescurtare de la dobitoc). Te-ai realizat în Anglia, ai, nu mai suni acasă. ‘Tu-ți icoana mă-tii, las’ că pun io mâna pe tine, vezi ce bătaie-ți trag.
Am închis speriat telefonul. Clar, m-a ajuns blestemul CpF-ului: mama-i tata.

Taberele de antrenament REZIST

Super-ofertă: devino protestatar “Rezist” în numai patru zile, program intensiv în taberele noastre de antrenament din munți

Ziua I:
-Învață să incasezi bastoane că un adevărat protestant… aaaa, ăsta protestatar. Bonus: pumni, ghionturi, dupăci și bocanci în tibie. La sfârșitul zilei, cei mai buni elevi vor fi călcați pe cap (fără costuri suplimentare)

Ziua a II-a:
-ziua a doua este zi de petrecere: “Cântec, gaz și voie bună!”. Tăbăra noastră va oferă o gamă largă de gaze (omologate și aflate în termenul de garanție), toate cumpărate de la producători autorizați. Prin tragere la sorți, câțiva (ne)norocoși vor avea ocazia să încerce faimosul Zyklon B

Ziua a III-a:
-Această zi este dedicată pregătirii teoretice. Participanții vor învăța cum să se legitimeze corect, cum să plătească amenzile și multe alte lucrui necesare unui protestatar. Extra-bonus: la sfârșitul acestei zile un specialist ne va ajuta să descifrăm câteva dintre discursurile faimoasei doamne Dăncilă

Ziua a IV-a:
Un duș rapid (punem tunurile cu apă pe voi), încolonarea și fuga-marș înapoi la multinaționale, că cineva trebuie să și muncească în țara asta.

Locuri limitate, înscrie-te acum! Super-bonus: primii 50 de înscriși vor beneficia gratuit de o bătaie cu bastoane electrice (faimoasele fiole)-că nu se știe niciodată ce surprize ne pregătește jandarmeria română pentru următoarele proteste.

Una despre oameni si vite

Când eram în generală îmi făceam toate vacanțele la țară (dar la întoarcere povesteam cât de mișto a fost în stațiune, că atâta îmi mai trebuia, să-l fac de râs pe tata) și mă trimitea bunica seara să aduc vaca acasă. Ei, ajungeam eu la râpa de la marginea satului, văcarul mă ajuta să-i pun văcuței funia în jurul coarnelor și plecam încetișor spre casă.
Pe drum, din motive numai de ea știute, văcuța se mai oprea din când în când, întorcea capul spre câte o casă și dădea drumul unui muget prelung:
– Mnuuuuuuuuu!
Deși ai mei mă sfătuia mereu să folosesc jordia (adică nuiaua, în graiul local) eu nu m-am îndurat niciodată să bat animalele, așa că preferam să trag încetișor de funie și să-i vorbesc cu blândețe:
– Hai, Florico, hai, că nu-i asta casa noastră. Hai să mergem, hai acasă la noi! Și reușeam de fiecare dată să duc văcuța acasă și s-o bag în grajd, și asta fără să folosesc vreodată violența …
*********************************
Mai târziu, în facultate, aveam un coleg de cămin care la beție se trezea că le știe pe toate. Mai rău era că intra în vorbă cu toți trecătorii și nu mai termina de vorbit. Și-acum îmi amintesc cum îl trăgeam de mâneca și încercam să-i mai tai discursurile:
 
– Hai, mă, acasă, hai că-i târziu, și uite, domnul se grăbește, n-are timp, hai, hai să mergem. Gata, lasă c-a înțeles, ți-a dat dreptate, ce mai vrei, hai odată… Și-l trăgeam așa după mine până ajungeam în cameră și-l trimiteam în patul lui să se culce.
 
*****************************************
În fine, nu știu de ce povestesc toate tâmpeniile astea. Doar că m-au năpădit amintirile când am văzut cum a luat-o Liviu pe Viorica de la conferința de presă.

Un-te duci tu, Valcove?

M-a sunat ieri un unchi de-al meu, că, nepoate, n-ai să-mi dai și mie niște bani?
– Mai unchiule, eu ți-aș da, că am bani da’… ăsta e capitalul meu, și-mi trebuie repede îndărăt. În maxim mult o săptămâna.
– Nepoate, într-o săptămâna ți-i dau. Băi, eu am bani… uite-acu, că a plecat Vâlcov în Costa Rica să vândă niște tablouri și azi-mâine vine-napoi și-mi mărește ăștia pensia
– Nu pot, unchiule, îmi trebuiesc banii.
– Băi nepoate, acuma, de ce-oi fi crezând tu că nu se-ntoarce Valcov din Costa Rica? Crezi că te mint?
-Bre, eu îți spun, da… să nu mă faci tefelist și sorosist că data trecută. Unchiule, politicienii aia ai tăi sunt înțeleși între ei să fugă din țară. Vâlcov nu se mai întoarce cu banii de pe tablouri…

Bun, hai c-ați citit Moromeții și știți continuarea: pesedistii o să mai fure ce se mai găsește de furat prin țara și-o să plece liniștiți spre destinații exotice, iar când o veni preceptorul să plătim datoria externă o să dăm din colț în colț și o să mai vindem ceva pământ, ceva resurse, că doar avem de unde.

Ocaua lui Cuza – versiunea moderna

Mai țineți minte povestea “Ocaua lui Cuza”?

“Cuza-Vodă obișnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând și să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulți.”

Ei, dechizat așa, Cuza umbla prin târguri, mai bea o bragă, mai cumpăra câte ceva din cele trebuincioase la palat, se mai tocmea la preț, de, ca la iarmaroc, iar când jupânii negustori se obrăzniceau, atunci

“«tăranul» a scos căciula din cap, a lepădat sumanul și s-a arătat în tunică albastră, cu epoleți auriți, ca un domnitor. Negutătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mană.”

Ei bine, Deputatului Mitralieră este un fel de om cu sânge albastru care s-a deghizat așa, la hohă, în pesedist obișnuit și s-a amestecat printre tractoriștii și electricienii din PSD, dar când mujicii din partid au început a se obraznici, odată ce a lepădat înfățișarea cea de valutist și s-a arătat lumii că un mare cărturar, descendent al vechilor familii (semi)burgeze.

Colegii de partid au înlemnit. De multă uimire, Gabi Firea a scăpat din mână papucul cu care-l bătea în cap pe Dragnea.

Tunsoarea Raj Kapoor

Bun, Dăncilă doarme la ora asta, n-are ce tâmpenii să facă, hai să mai povestesc puțin despre abuzurile statului paralel.

Când eram eu prin școala generală, în fiecare an înainte de 15 iunie mă ducea tata la frizerie să mă tund, să arăt cât de cât prezentabil la serbarea de sfârșit de an (în rest, ori umblăm lățos, în pofida regulamentului, ori mă tundea mama – dar eu preferam să mă bată profii decât să mă las pe mână mamei).

Mă ducea mereu la aceeași frizerie, la același frizer (erau prieteni) și nenorocitul ăla de frizer întreba de fiecare data:
– Cum să fie la cavaleru’? Ca pe Raj Kapoor? (numele de cod pentru cea mai ieftină tunsoare – în afară de tunsoarea zero, dar asta din urmă era ca și cum ai recunoaște că ai păduchi)
– Că pe Raj Kapoor, încuviința tata cu hotărâre și frizerul începea-și facă de lucru prin părul meu cântând cât îl ținea gură: Avaramuuuu, avaraiaaaa

Și uite-așa am avut eu ani de zile freza aia de tractorist, cu cărare pe stânga și bretonul pieptănat înspre dreapta.

Nu-i vorba, am încercat eu odată să-mi schimb look-ul, și când frizerul a întrebat cum să-l tundă pe cavaleru’, am răspuns repede: Vanilais (era tunsoarea la modă, și, firește, cea mai scumpă din lista)

Frizerul s-a oprit de parcă s-ar fi lovit de-un zid, a zâmbit neîncrezător, a aruncat o privire mirată spre tata și apoi a arătat cu degetul spre lista de prețuri: Rămâne așa, vecine?

Neplăcut surprins de propunerea mea, tata a venit și mi-a cârpit o bleandă peste ceafă de mi-a fluturat părul în toate direcțiile: Da’ ce-i după el, tunde-l ca pe Raj Kapoor! Și frizerul s-a pus pe treabă; avaramuuuu…

Ani mai târziu am avut o experiență similară.

Nu plătiseră ai mei întreținerea și ne-au luat la DNA în toiul nopții, ne-au tăiat unghiile, ne-au făcut masaj, mamei i-au pus părul pe bigudiuri, mă rog, tortura obișnuită.

La un moment dat, în timp ce îmi făceau pedichiură, s-a apropiat un nene bătrâior, cu o mașină de tuns în mână și m-a întrebat zâmbind prietenos:

Se poate și-un tuns la domnu’?

Vai, cum să nu se poată, am zis eu, știi modelul ăla vechi, Vanilla Ice?

Bătrânelul s-a oprit descumpănit și a început să-și schimbe greutatea de pe un picior pe celălalt.

De la biroul vecin, ofițerul de anchetă care îmi instrumenta dosarul mi-a aruncat o privire mirată și apoi a făcut un gest de lehamite către frizer: Tunde-l ca pe Codrin Ștefănescu.

În fine, v-am povestit chestia asta așa, ca să știți și voi ce se întâmplă în beciurile DNA-ului. Și pentru că Viorica doarme și eu n-am despre ce scrie. Și pentru că m-a întrebat cineva de ce sunt tot timpul ras în cap.

PS: nu m-am lipit niciodată de o tunsoare Vanilla Ice.

Chiar ca banii vorbesc

Huiduit copios după ce a cântat în onoarea primarului care este, de bun simț ar fi fost ca Dan Buttman (sau Bitmann, am uitat cum îl cheamă și mi-e lene să caut) să vină cu niște scuze, acolo, gen “Bă, băieți, îmi pare rău, da’s vremuri grele, am și eu nevoie de bani și era vorba să cânt la nunta lu’ Dragnea junior, da’ mi-a suflat Salam contractul”-mă rog, chestii de bun simț.

În loc de asta, ce să vezi. Trântește un comentariu țâfnos pe pagina de Fb, că el muncește cinstit și dacă nu ne convine n-avem decât să plecăm în Spania, la cules căpșuni.

În primul rând, faptul că nenea asta consideră munca în agricultură ca fiind o insultă în sine arată cam ce înțelege el prin muncă cinstită, că tot se lăuda cu asta.

În al doilea rând, acum e clar că atunci când omul răgea pe scenă “Banii vorbesc” nu cânta, bătea niște apropouri, doar că nu toată lumea s-a prins la timp.