Category: amintiri din copilaria mea

Despre oamenii cu spirit de sacrificiu

Proful de mate pe care l-am avut în generală era un un tiran coleric și extrem de sadic, care ne bătea de ne zvânta.

Și cum era dirigintele clasei, datoria lui era să ne bată nu doar pentru tâmpeniile pe care le făceam la ora lui, dar și pentru ce făceam la alte ore.

Îmi amintesc că odată, în recreația mare, eram vreo 15-20 de băieți și vreo 5-6 fete aliniați la perete, în timp ce pârâcioasa clasei citea de pe o foaie cine și ce făcuse iar dirigul împărțea într-o veselie șuturi, capace, palme, dupaci, ghionturi, cașpice – mă rog, tot tacâmul.

Și în toiul distracției numai ce sună clopoțelul, semn că recreația mare se sfârșise, iar dirigu’ zice cu năduf:

– Păi sigur că da, alți profesori stau și fumează în cancelarie, iar eu stau ca prostu’ să vă bat pe voi.

*

Disclaimer: Această postare a izvorât doar din pura placere de a -mi depăna amintirile și nu are nicio legătură cu fapte, persoane sau scandaluri reale (și recente).

Numai oamenii cu mințile nărăvite la rele s-ar putea gândi să facă vreo paralelă între dirigul cel sadic și politicienii care se văicăresc pe FB despre cum se sacrifică ei pentru binele comun.
Am zis! Howgh!

Tata, PSD-ul și vecinii

Tata a fost mare crai la viața lui.

Îl iubeau femeile de-și stricau căsniciile pentru el. Nu-i vorbă, și tata iubea femeile și adeseori banii de întreținere erau cheltuiți pe te miri ce escapadă amoroasă.

Și nu doar femeile îi plăceau lui tata – îi plăceau și petrecerile, partidele de pescuit, fotbalul, jocurile de noroc… și multe altele.

Erau și chestii care nu-i plăceau lui tata – să plătească întreținerea sau să cheltuie banii pe haine, sau…

Când membrii familiei începeau să-l sâcâie cu prostii (spre exemplu, să cheltuie banii pe rechizite școlare) tata avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), deschidea ușa și ne arăta plăcuta de pe ușă, spunând:

– Ce scrie pe ușă, aaa? A cui e casa asta? Nu vă convine, pe-aici e drumu’!

Când era în toane proaste, reacționă urât de tot. M-a încins în câteva rânduri cu cureaua de-am uitat de bani. Și, când se îngroșa gluma și eu zbieram prea tare, tata se oprea, se uita speriat în jur, ridica mâinile cu pumnii strânși înspre tâmple și spunea:

– Taci, taaaci, ‘tu-ți biserica mă-tii, tu vrei să ne-audă vecinii cum ne batem în casă? Dementule!

Și păruiala continua…

*

PSD-ul a fost un partid tare popular în zilele lui bune. Proștii îl iubeau la nebunie, ajungeau să se certe cu neamurile din cauza partidului.

Nu-i vorba, că și PSD-ului îi plăceau proștii și adeseori banii publici erau cheltuiți pe petreceri câmpenești și pe concerte în aer liber.

Și nu doar proștii îi plăceau PSD-ului – partidul era și mare iubitor de vile, mașini scumpe, diamante – ba chiar și insulele îi mai dădeau ghes și-l tulburau.

Erau și chestii care nu erau pe placul PSD-ului: să cheltuie banii pe autostrăzi, sau pe modernizarea școlilor, sau pe dotarea spitalelor, sau…

Când fraierii plătitori de taxe și impozite îndrăzneau să protesteze, PSD-ul avea două reacții:

Când era în toane bune (adică mai mereu), PSD-ul ieșea la televizor și spunea:

– Băi, cine a câștigat alegerile? A cui e țara asta până în 2020? Nu vă convine? Afară cu voi, soroșiștilor!

Când era în toane proaste, PSD-ul reacționa urât: trimitea jandarmii să bată și să gazeze protestatarii. Iar când ăștia din urmă țipau prea tare, mai ieșea câte-un pesedist la televizor:

– Băi, băăăi, mai ușor, voi vreți să ne-audă vecinii din Uniunea Europeană? Trădătorilor!

Și dezmățul pe bani publici continua…

*

Problema cu tata este că el e haios așa, de la distanță, când citești despre el pe FB, dar nu-l vrei în familie.

Problema cu PSD-ul este că nici măcar de la distanță nu e haios.

O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…

Tehnici de parenting de altădată.

Acum vreo 30 de ani, la o reuniune de familie, cineva făcuse piure de cartofi iar eu voiam cartofi prăjiți.

Tata către mine:
– Băi, mănâncă pireul că altceva nu capeți!

Eu, super-șmecherit, aranjându-mi bretonul care-mi tot cădea în ochi:
– Pireul este un port pe lângă Atena. Oare nu se supără grecii dacă-l mănânc?

Neamurile către tata:
– Hă-hă-hă, Viorele, da’ ce ți-a zis-o!

Două minute mai târziu, tot neamurile:
– Lasă-l, Viorele, că-l omori.

Familia mea tradițională, pe care eu am stricat-o boicotând referendumul

Săraca mama
Micul secret întunecat al mamei a fost înălțimea – se lăuda tot timpul că are 1.47, sau chiar 1.48, dar nici măcar când trișa ridicându-se pe vârfuri nu ajungea la 1.45.
Probabil din această cauza mama a fost mereu sperioasă (anxioasă chiar) și ușor depresivă. Nu a furat în viața ei măcar un capăt de ață, deși nu știu ce anume a oprit-o, morala sau frica.
Tot din cauza staturii a simțit mereu că are nevoie de protecție, așa că atunci când i-a venit sorocul s-a măritat cu…
…Spaima satului, adică tata
1.78, 72-73 de kg, boxer amator, tata era un soi de vedetă locală, fiind cunoscut de toți oamenii din comună (au vrut să-l linșeze, și nu doar o dată). Proaspăt liberat din armată, unde stătuse mai mult pe la carceră (scăpase ca prin urechile acului de batalionul disciplinar) și-a amintit că mai avea câțiva săteni nebătuți așa că s-a întors în sat să termine ce începuse.
Mândru nevoie mare că domnișoara învățătoare l-a ales tocmai pe el dintre toți cotoii janghinoși disponibili (e doar o metaforă), s-a hotărât să se cumințească și să se așeze la casa lui. Primul pas, a fost să-și caute de lucru (bine, a fost nevoit să repete acest prim pas de vreo 20 de ori, pentru că firea lui boemă nu prea se potrivea cu rigorile și asprimile aferente unui loc de muncă). După ceva vreme, când s-a plictisit să bată țărani s-a mutat la oraș, să-și mai încerce mușchii și pe orășeni.
Optimist, petrecăreț, haios și pus pe glume atunci când nu era pus pe scandal, pot spune că tata era chiar opusul mamei. Și dacă de la mama am deprins gustul lecturii și am învățat bazele limbii franceze, de la tata am învățat alte chestii, mult mai utile: am învățat să mă bat, să beau o găleata de vin pe noapte și mai ales am învățat să nu iau lucrurile în tragic.
Aaa, și am mai învățat să mă feresc de domnul Boscu – președintele asociației de locatari care avea prostul obicei de a-l sâcâi pe tata cu întrebări de genul: “Vecine, dar cu întreținerea ce se mai aude, plătești și tu anul asta?” (chestia asta chiar mi-a prins bine în anii de facultate, când ma fugărea administratorul prin cămin).
Oricum, precum spuneam, după referendumul la care n-am fost am sunat-o pe mama. Mi-a răspuns veselă nevoie mare, cum nu cred că a mai fost vreodată în viața ei și, dacă n-aș fi știut că nu se atinge de alcool, aș fi jurat că a tras zdravăn la măsea dis-de-dimineață.
-Alo, mamă?
-Aaa-lo, tu ești, băi Dobi? (Dobi era numele meu de alint, prescurtare de la dobitoc). Te-ai realizat în Anglia, ai, nu mai suni acasă. ‘Tu-ți icoana mă-tii, las’ că pun io mâna pe tine, vezi ce bătaie-ți trag.
Am închis speriat telefonul. Clar, m-a ajuns blestemul CpF-ului: mama-i tata.