Category: politica

Reproducerea la parlamentari

Trebuie să-i cer scuze domnului senator Șerban Nicolae pentru că ieri, într-o postare vădit tendențioasă, am râs de el și de cercetarea lui privind șansele de reproducere pe care le au bărbații fără femei.

De fapt, domnul senator a utilizat metode științifice (mai exact, metoda inducției matematice) pentru a ajunge la uimitorea concluzie că bărbații nu se pot reproduce dacă nu au femei.

Pasul numărul 1 pentru a demonstra că “n” miliarde de bărbați nu se pot reproduce fără femei este să calculezi valoarea de adevăr pentru cea mai mică valoare a lui n (adică 1).

Drept urmare, Șerban N. s-a încuiat singur în baie și a încercat să se reproducă…

O statistică exactă, de la Șerban Nicolae

Îl mai țineți minte pe Cănuță, om sucit? Cum a stat el să numere câte râuri are Europa și câți domni a avut Țara Romanească?

Multă vreme m-am întrebat ce naiba or face parlamentarii toată ziua.

Ei, uite că în cazul lui Șerban Nicolae știm răspunsul: a numărat bărbații și femeile, de-aia știe că avem 3 miliarde de bărbati și 4 miliarde de femei.

Din profundele cugetari ale domnului Șerban Nicolae

Șerban Nicolae combate teoria evoluționistă. Ce înseamnă asta?

Pe scurt, ar fi cam așa:
În timp ce noi toți susținem că am evoluat din maimuțe, domnul senator susține că el n-a evoluat. Bine, Șerbane, dacă așa zici tu…

Povestitorul de filme

Pe vremea lui Ceaușescu fiecare scară de bloc avea câte un băiet (erau și fețe, dar mai rar) cu un dar aparte: povestitorul de filme.

Povestitorul de filme era, cum să vă zic, un personaj foarte important pentru toată drăcărimea din cartier. Spre ex, dacă nu te puteai decide între Sora 13 și Zorro, îl întrebai pe povestitor la ce film se duce și tu te duceai liniștit să-l vezi pe celălalt, pentru că nu pierdeai nimic.

Exista chiar și o ierarhie a povestitorilor de filme: erau ăia meseriași, peste ei cei care povesteau un film de parcă-l vedeai în fața ochilor, apoi cei care povesteau atât de bine încât puteai să minți spunând că ai văzut chiar tu filmul și, deasupra tuturor, erau ăia creativi, care le ziceau așa de bine că versiunile lor erau mai mișto decât originalul.

Eu credeam că ocupația asta a dispărut după revoluție, dar ascultându-i pe Livache și pe Pandeleasca povestind despre asasini, masoni, urmăriri cu mașini și altele de felul asta îmi dau seamă că m-am înșelat în privința asta cam cum m-am înșelat când am avut încredere în unu’, Emil Constantinescu (nu-l știți voi, spre deosebire de povestitorii de filme, asta chiar că a dispărut).

Oricum, ce voiam să vă spun: bre, dacă am prin lista oameni care se au bine cu cei doi (hai, că știu că am și câțiva postaci pesediști în listă) întrebați-i dacă au văzut “Omul păianjen se întoarce” să mi-l povestească și mie, că n-a vrut tata să-mi dea bani să mă duc la cinema in săptămâna aia…

Epoca Dancilă

Mă întreb cum o să rămână în istorie actuala guvernare. Avem Mineriadele, fenomenul Caritas, Epoca de Aur, dictatura lui Carol al 2-lea, domnia lui Cuza, perioada Fanariotă… dar cum or să-și amintească oamenii de Dăncilă?
Probabil că prin 2040 o să auzim discuții de genul:
– Frateeee, îs obosit, n-am dormit deloc noaptea trecută. Aseară n-aveam somn, am băgat pe la zece jumate’ un episod din Dăncilă și până la urmă m-am uitat la 2 sezoane întregi. Băi, râdeam să leșin, îmi băteau vecinii în țeavă, da’ nu puteam dracu’ să mă opresc din râs.

Despre vizitei premierului Viorica Dăncilă în Spania

Una pentru fanii serialului Seinfeld:

Mai țineți minte episodul cu petrecerea lui De Mayo? Ăla care dădea fiecărui invitat câte ceva de făcut? (Elaine, poți să păzești hainele invitaților? Jerrry, ai grijă să pună nimeni paharele direct pe mobilă!)

Cam așa îmi imaginez și discuțiile care au avut loc în timpul vizitei premierului Viorica Dăncilă în Spania: 
– Tu de ce ești aici?
– Trebuie să fiu cu ochii pe Dăncilă, să nu greșească scaunul. Dar tu?
– Eu trebuie să stau cu ochii pe ea să nu bea apă din acvariu.

Un fel de iubire imposibila

Îl știam de mulți ani, de la Tv, dar până azi nu-l întâlnisem niciodată.

Pare mai înalt și mai impunător la Tv… nu știu, parcă și vocea îi sună altfel, mai autoritară…

Era pe trotuarul de lângă gardul Cotroceniului, pe colț cu Grădină Botanică. Tuns, aranjat, îmbrăcat frumos dar crispat rigid în mișcări, se vedea că e emoționat ca un licean înainte de primul sărut. Murmura ceva și m-am gândit că probabil repetă vreo poezioară de dragoste, iar în mâna transpirată ținea un trandafir roșu pe care, văzându-mă, a încercat stângaci să-l ascundă sub sacou.

Se vedea că-l stânjenește prezența mea, așa că i-am făcut încurajator cu ochiul și-am dat să trec mai departe, când el a izbucnit:

-Băi hahaleră, să-i faci cu ochiu’ lu mă-ta care te-a făcut prost așa, nu mie, ai înțeles, băă? Ce te uiți așa, e numa’ vina lu’ tractoristu ăla de Dragnea, numa’ el m-a făcut să-l iubesc pe mutălău’ ăsta de Iohannis

Amici – de I.L. Caragiale, acum intr-o nouă perspectivă

În timp ce toată lumea era cu ochii pe porcăria aia de nuntă a
clanului porcarilor, eu am făcut ceva util: am scris un remake după
piesa “Amici” a lui Caragiale.

Aici puteți citi doar două fragmente din schiță (introducerea și finalul), pentru mai mult vă aștept la premieră.

Locație: Piața Victoriei, 10 August
Personaje: Lache (jandarm), Mache și Tache (protestatari)

Domnul Mache șade în piață; e pașnic și are poftă de huiduit
guvernul. Peste câteva momente, iată că se apropie de el d. Lache. D.
Lache e fără chef (mai bine zis cu chef de bătaie); e încruntat și are numărul de identificare acoperit cu bandă neagră. Cititorul mă va
ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă
temperamentală în tot decursul dialogului-dar cred că deja știe
toate aceste amănunte, pentru că aproape sigur a fost acolo.
……..
Lache (jandarmul): Trebuie ca să pleci din piață, mă-nțelegi?
Mache (protestatarul) Și dacă nu vreau? De ce sa plec? Uite că nu
vreau să plec!
Lache (jandarmul): Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag bastoane, mă-nțelegi!
Mache: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău. Nu respecți principiile
fundamentale ale democrației!
Lache (drept în picioare, izbucnind furtunos): Aaa, acum știu cine e
amicul care ne lasă pe pagina de FB mesaje cu cuvinte de-alea lungi și
grele, de nu-nțelege nimenea din departament ce insemnează. Poftim,
na! (câteva bastoane strașnice plus un jet de spray în ochi și pleacă)
Mache (ridicându-se cu greu de jos, către Tache): Uite, vezi, ăsta e
cusurul lui. E măgar!… și violent!… și slugă pesedistă

PS:
Abia ce-am terminat de scris și mi-am dat seama că am făcut o
confuzie: în piesa originală Mache era ăla violent și Lache era cel
care lua bătaie. Mi-e lene să mai refac textul, rămâne așa cum am
scris: jandarmul e domnul Lache și gata.

Liviu, pesedeul și infractorii

Nu știu dacă ați văzut deja, dar pe pagina de Fb a lui Liviu Marian Pop (da, da, chiar ăla de la educație) a apărut o postare despre nu știu-ce-corporatist care a trecut strada pe roșu și a strigat ceva contra infractorilor și a fost pus la punct de un bun samaritean, probabil susținător al pesede-ului (și la fel de inteligent ca domnul Pop, pentru că nici unul dintre ei nu face distincția dintre infractiune și contravenție).
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc acum, găsiți postarea la locul ei, pe pagina lu’ nea Pop.
*
În schimb, ce vreau să spun este că postarea asta mi-a adus aminte de aveturile lui Tom Sawyer, scena în care baieții fugiseră de-acasă să se facă pirați.
*
Apoi urmă o controversă aprinsă spre a se stabili care anume dintre băieţi îi văzuseră pentru ultima dată pe răposaţi, şi mulţi aspirară la această tristă distincţie, aducând dovezi mai mult sau mai puţin autentice. Când în cele din urmă rămase hotărât care dintre dânşii îi văzuseră cu adevărat pentru cea din urmă oară şi schimbaseră cu ei cele din urmă cuvinte, acei fericiţi îşi luară un aer de importanţă sacră, în timp ce toţi ceilalţi se zgâiau la ei şi-i invidiau. Un biet băiat, care nu se putea făli cu o amintire mai măreaţă, spuse, cu vădită mândrie în glas:
– Dacă vreţi să ştiţi, mie Tom Sawyer mi-a tras o dată o chelfăneală!…
*
Ei, la asta mă gândeam acum și-mi imaginam cum stăteau ei, pesedistii, la ședința de partid și Liviu (ăl mare, șefu, cum ar veni) povestea despre cei 4 asasini, și toate gagicile din pesede îl sorbeau din ochi fermecate, în timp ce Liviu (ăsta mai mic, de la educație) stătea într-un colț supărat că nu-i dă nimeni atenție și-și scotocea memoria (sau, poate, imaginația) încărcând să găsească o poveste ceva, doar-doar l-o băga și pe el cineva în seamă.
 
Ei, povestea cu “corporatelul” a fost tot ce-a găsit. Cum s-ar spune asta-i marfa, cu asta defilăm.