Despre oamenii cu spirit de sacrificiu

Proful de mate pe care l-am avut în generală era un un tiran coleric și extrem de sadic, care ne bătea de ne zvânta.

Și cum era dirigintele clasei, datoria lui era să ne bată nu doar pentru tâmpeniile pe care le făceam la ora lui, dar și pentru ce făceam la alte ore.

Îmi amintesc că odată, în recreația mare, eram vreo 15-20 de băieți și vreo 5-6 fete aliniați la perete, în timp ce pârâcioasa clasei citea de pe o foaie cine și ce făcuse iar dirigul împărțea într-o veselie șuturi, capace, palme, dupaci, ghionturi, cașpice – mă rog, tot tacâmul.

Și în toiul distracției numai ce sună clopoțelul, semn că recreația mare se sfârșise, iar dirigu’ zice cu năduf:

– Păi sigur că da, alți profesori stau și fumează în cancelarie, iar eu stau ca prostu’ să vă bat pe voi.

*

Disclaimer: Această postare a izvorât doar din pura placere de a -mi depăna amintirile și nu are nicio legătură cu fapte, persoane sau scandaluri reale (și recente).

Numai oamenii cu mințile nărăvite la rele s-ar putea gândi să facă vreo paralelă între dirigul cel sadic și politicienii care se văicăresc pe FB despre cum se sacrifică ei pentru binele comun.
Am zis! Howgh!

Bunii samariteni

Scandalul de la Jean Bistrot mi-a amintit de o întâmplare mai veche… de fapt, mi-a amintit de două întâmplări, legate între ele.

Pe la începutul anilor 2000 locuiam în Paris… stați, nu săriți așa, nu înseamnă că mă scăldam în bani, pentru că locuiam într-o zonă “sensibilă” – mai exact, în cartierul Saint Denis, în zona în care se vindeau lucruri “căzute din camion”.

Așadar, pe când locuiam în Saint Denis am trecut de câteva ori pe lângă un restaurant cu specific african care era tot timpul gol.

Văzând una ca asta, pe loc s-a și trezit bunul samaritean din mine și m-am decis într-o zi să mă duc să le fac vânzare.

Zis și făcut – mă deplasez până la restaurantul cu pricina (care era, după cum bănuiți, complet gol – nici măcar ospătarii nu erau prin sala), mă așez la masa și încep să mă uit pe-un meniu. Și cum citeam eu meniul, se deschide o ușă și prin ea se ițește capul unui tânăr african (sper că e Ok să folosesc cuvântul ăsta) care mă privește mirat și apoi strigă ceva într-o limbă stranie.

În câteva secunde ușa se deschide larg și intră unu, doi, trei (mamăăăă, ce mare era numărul trei – un african uriaș cu fața ca o lună plină), patru, cinci… și cu băiatul de la început – șase bărbați africani care mă priveau cu mirare (și ostilitate).

Unul dintre ei, un bărbat la vreo 45-50 de ani, ciolănos și cu niște mâini tare lungi, cu un ten negru-măsliniu-gălbejit, care-mi amintea de un păianjen din niște desene animate văzute în copilărie, s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu amabilitate prefăcută:

– Ce doriți, domnule?

– Să mănânc, am zis eu, mirat de o asemenea întrebare.

Omul păianjen s-a oprit brusc, de parcă nu s-ar fi așteptat în veci la un asemenea răspuns. Apoi, a rotit privirea prin sală și mi-a zis, cât se poate de mirat:

– Precum vedeți, încă nu e ora mesei!

– Aaa, am zis eu cam fără chef (deja îmi trecuse pofta de mâncare), atunci o să vin la ora la care serviți masa.

Gălbejitul a zâmbit, arătându-și dinții lungi, iar mie mi s-a pus un nod în gât.

– La ora mesei avem foarte mulți clienți și n-o să găsiți niciun loc liber! Dar, dacă vă este foame, a continuat el cu aceeași politețe ipocrită, puteți să vă duceți la restaurantul algerienilor de colo (mi-a arătat cu degetul), au o mâncare de legume excelentă!

Sfatul era prea bun ca să nu-l urmez, așa că m-am îndreptat rapid spre ușă. În urma mea, cineva cu o voce care a făcut geamurile să zumzăie, mi-a urat:

– Poftă bună, domnule!

M-am întors și l-am văzut pe africanul cu fața ca luna plină zâmbindu-mi prietenos și trimițându-mi bezele.

Seara i-am povestit vărului meu pățania, iar el și-a pus mâinile în cap:

– Băi hăbăucule, da’ tu poate uiți unde stai. Un’te crezi, pe Champs-Élysées? Vezi o ușa deschisă și gata, intri? Vrei să te găsesc cu gâtu tăiat? Cine știe ce combinații aveau oamenii ăia pe-acolo și te-ai dus și tu pe capu’ lor.

Apoi s-a căutat prin geanta, a scos două croissante și mi le-a aruncat în brațe:

– Na, când ți se mai face foame, te uiți și tu pe geam și dacă nu vezi alți oameni mâncând și nici nu miroase a mâncare, halești un corn de-ăsta și mergi mai departe, nu mai intri

*

Ani mai târziu, la noi în cartier s-a deschis un salon de coafură care n-avea deloc clienți.

Mamei i s-a făcut milă de bietul antreprenor (nu că l-ar fi cunoscut, dar așa suntem noi, miloși) și s-a decis să-i dea o mână de ajutor, așa că, în ziua în care a primit pensia, s-a dus la salonul falimentar.

La recepție, o domnișoară sofisticată care își butona telefonul în timp ce făcea baloane cu guma de mestecat, s-a uitat la mama și a rămas cu gura căscată.

– Aăăă… da’ dumneavoastră ce vreți?

– Să mă tund, a răspuns mama cu hotărâre.

– Să ce???? Să vă tundeți???

Dintr-o cameră alăturată s-a auzit o voce de femeie, iar fata de la recepție a izbucnit în râs.

– Doamneeee, că tare-s proastă câteodată! Da, aici e coafor. Aăăă.

Iar s-a auzit vocea din camera vecină, iar fata de la recepție a zis:

– Nu-i aici fata care tunde, e plecată!

– Păi, pot să vin mai târziu, a zis mama care a prins alte vremuri, nu știe ea care-i treaba cu unele saloane de înfrumusețare.

Fata din camera vecină a intervenit iar, iar receptionista a repetat mesajul:

– Nu mai vine azi!

– Dar când vine? a insistat mama care, precum vedeți, chiar era hotărâtă să le salveze oamenilor afacerea.

– Aaa, da, când vin… a îngânat recepționista.

Văzând că domnișoara de la recepție nu se descurcă, din camera de alături a apărut o domnișoară înaltă, îmbrăcată… de fapt, lasă, nu vă mai zic și cum era îmbrăcată, că iar îmi raportează careva postarea.

– Vă rog s-o scuzați pe colega mea, e nouă și nu știe cum merg lucrurile. Fata care tunde e în concediu pe perioadă nedeterminata și nu știm când se întoarce. Dar de ce nu mergeți să vă tundeți la… sau la… și a enumerat câteva saloane (că e plin cartierul de ele).

Eu, auzind pățania mamei și bucuros că am ocazia s-o fac pe deșteptul, l-am plagiat fără rușine pe vărul meu, zicându-i mamei:

– Bre, când mai vrei să te tunzi, uită-te și tu prin geam și, dacă nu vezi femei cu căști de-alea de cosmonaut, dă cu mana prin păr și vezi-ți de treabă. Ai deranjat bietele fete care cine știe ce făceau acolo!

*

Bun, și acum , pentru că știu că ați citit cele două povestioare de mai sus numai și numai ca să aflați ce părere am eu despre recentul scandal de la Jean Pistrou, vă spun cât se poate de sincer că sunt total de acord cu voi. Mulțumesc pentru atenție!

Despre paznici și supereroi

Sâmbătă seara, într-un mall din București, într-un magazin de produse cosmetice.

Deși este weekend, magazinul nu este prea populat. Avem următoarele personaje:

– în spate, adunate pe lângă tejghea, câteva angajate plictisite își butonează telefoanele

– pe culoarul din mijlocul magazinului două doamne la vreo 65-70 de ani aleg cu mare grijă niște fond de ten (așa cred)

– trei domnișoare siliconate care vor să cumpere juma’ de magazin, în timp ce vorbesc cu insuflețire despre o bună prietenă de-a lor, care nu e doar urâtă, dar mai e și proastă și plină de operații nereușite, dar are noroc la bărbați

– un cuplu de corporatiști cam strâmtorați; ea miroase încântată tot soiul de mostre de parfum și, când găsește câte una care-i place, îi cere și lui părerea. El, cu un aer de connaisseur, se preface că amușină hârtiuțele (în timp ce trage cu ochiul spre etichetele cu prețuri) și, inevitabil, strâmbă din nas a nemulțumire.

– subsemnatul (firește că eram și eu pe-acolo, altfel cum aș fi știut toate astea)

La ușa de la intrare, paznicul magazinului, un flăcău cu față de tractorist, îmbrăcat într-un costum negru lucios (de care îmbracă țăranii când se duc la nuntă) stă cu brațele încrucișate și se uită fioros în direcția noastră (eu, corporatistii și cele trei fete suntem pe aceeași latură).

În mod clar, nu-i convine ceva și pare că așteaptă ca vreunul dintre noi să încerce să șutească un parfum, acolo, ca să aibă și supereroul din el un motiv să iasă în lume.

Ei, și cum stătea paznicul nostru în așteptarea acțiunii, numai iată că mai apar doi paznici (de la altă firmă, că ăștia au uniforme).

Unul dintre ei rămâne afară iar celălalt, un nene lat în umeri, începe să vorbească încet cu flăcăul de la ușă, a cărui aroganță se topește văzând cu ochii.

Nu am cum să aud ce-și spun, dar, în mod evident, cei doi nu sunt de acord, pentru că tractoristul tot dă din cap în semn de refuz. Enervat, malacul în uniformă ridică vocea:

– Băi în plm, ia vezi că poate-ți trag și una. Du-te în morții tăi și păzește în altă parte – aruncă o privire prin magazin – ia vezi că babornița aia acuși bagă-un ruj în poșetă. Hai, du-te și păzește acolo, că de ăștia de-aici răspund io!

Tractoristul cedează și pleacă încetișor spre culoarul din mijloc, iar în urma lui zdrahonul înhață niște sticlute de pe rafturi și începe să se parfumeze din abundență, ca un adevărat boss. Hugo Boss, mai bine zis.

Povestea căruțașului din Videle

Dragi prieteni, dacă aveți drum prin Videle în zilele următoare, vă recomand să treceți și pe la gară, unde puteți avea ocazia de a vedea o scenă atât de emoționantă cum de la vechiul film Cassablanca nu s-a mai văzut.

Mi-a zis cineva că, încă de ieri, un nene cu privire blajină și-a tras căruța la capătul gării și stă cuminte în ploaia rece de sfârșit de toamnă, privind drăgăstos înspre peronul rece și pustiu.

Prietenul meu a intrat în vorbă cu nenea căruțașul și a aflat că acesta își așteaptă consoarta, care, după câțiva ani în care s-a chinuit cu niște trebi încurcate prin București, a început a auzi chemarea pământului și s-a gândit (e doar un fel de-a spune) să se întoarcă acasă.

Și așa, ceas după ceas, așteaptă nenea să-i vină mândra acasă, s-o urce-n căruță, ca pe vremuri, și să plece degrabă spre căsuța lor primitoare, mai ales că de când fumeia s-a luat cu trebile politice n-a mai avut cine să facă uruială la păsări.

La naiba, numai imaginându-mi cum merg ei doi cu căruța pe drumul plin de bălți și de hârtoape, mi-au și dat lacrimile.

Romantic incurabil ce sunt, acu’ tre’ să mă duc să beau ce-a mai rămas în sticla pe care am început-o aseară.

Adio, Veve

O ultimă postare despre Veorica și după asta o să încerc să-i uit până și numele, că m-am săturat de ea.

Aveam un coleg de cămin care arăta ca un Terminator mai mic: 1.80, plin de mușchi, maxilare proeminente, părul tuns periuță – ce mai, când își punea ochelarii de soare îi intimida până și pe unii dintre controlorii RATB.

Problema era că, deși arăta fioros, era primul care dădea bir cu fugiții dacă era rost de bătaie (precum am aflat pe pielea noastră atunci când, bazându-ne (și) pe prezența lui, ne-am încăierat cu un mic grup de ultrași).

De la mini-Schwarzeneggerul nostru am învățat să nu mă încred în aparențe, și acum, revenind la Veorica, mă întreb de ce atât de mulți oameni consideră că locul ei este la cratiță.

Bun, și eu mă bucur că am scăpat de ea, dar de unde au tras unii concluzia că Veve este în stare să gătească?

Poate pentru că a stat 3 ani la guvern și înainte de asta 9 ani la Bruxelles și înainte de asta umbla noaptea și lipea afișe electorale pe stâlpi?

Cu mâna pe inimă spun că eu n-aș îndrăzni să gust din delicatesele preparate de tanti Broșă.

Și încă ceva: cei care consideră că munca unei gospodine nu valorează mare lucru ar putea să tragă o fugă până în Londra, să încerce faimoasa bucătărie englezească (chips & fish & chips & fish & chips…).

După câteva luni de mâncat scovergi o să-și cam schimbe părerea despre gospodinele noastre și nu o să le mai compare cu toate loazele pesediste.

Prăpastia dintre generații

Unul dintre hobby-urile mele este să trag cu urechea la ce discută necunoscuții pe stradă (sau în mall, sau la sală, nu contează). Probabil că am vocație de securist, ce să-i faci…

Oricum, aseară am ascultat cum un băiet frumușel (un soi de geek care încearcă să pară dur) îi povestea unei fete o vitejie de-a lui.

-… și numai ce văd că apare lângă mine un țigan d’ăla japonez…

– Aaaa, a spus fata, care părea să înțeleagă ce anume înseamnă un țigan japonez.

– Îți dai seama, când m-am făcut spre el a și luat-o la fugă, a continuat junele. Bă, da’ ce fugea, al dracu…

În punctul ăsta au izbucnit amândoi în râs. Și-au râs, au râs…

Oricât m-am chinuit, n-am reușit să înțeleg povestioara. În schimb, am reușit să înțeleg pe deplin sintagma “prăpastia dintre generații”.

Chiar c-am îmbătrânit

Despre banane (semi)prețioase

V-ați gândit voi vreodată că flăcăul ăla de la Valahia avea motive întemeiate să se plângă de fetele care i-au furat banana lui cea prețioasă?

(Știți versurile, nu? Alea cu “Mama, mi-au furat banana… Roxana și Suzana, Nu mă mai joc, nuuu”).

Uite că povestea asta cu banana de 100 de mii de parai aruncă o lumină nouă asupra vechiului hit (sau șlagăr, lălăială, spuneți-i cum vreți).

Parcă vezi că mâine-poimâine o să ne schimbam părerea și despre băiatul care vindea fân.

Cronică de film – Jumanji

Filme de văzut în perioada Crăciunului.

Seara, târziu, într-un vagon de metrou aproape gol. La Dristor urcă un grup de paznici care ocupă tot șirul de scaune din fața mea și care, imediat după ce s-au așezat, au început să mă privească insistent.

Curios să aflu ce-or fi vrând ăștia de la mine am ridicat ochii din telefon și am văzut că, de fapt, nu eu le trezisem interesul, ci un poster lipit pe peretele din spatele meu, poster care invită cinefilii să se delecteze cu comedia științifico-fantastico-filosofică Jumanji

– Dea-bea aștept să-l văd, spune unul dintre ei, un nene la vreo 45-50 de ani.

– L-ai văzut? întreabă, total aiurea, altul.

– Nu l-am văzut, stai să-mi intre pe card prema (sic) de Crăciun, să văd și eu ce bani îmi intră, alea-alea…

Aici, au divagat puțin, vorbind despre niște ture plătite dublu și niște ore suplimentare neplătite, dar setea de cultură era prea mare, așa că au revenit la discuțiile despre bijuteria cinematografică numită Jumanji.

– Oare nu-l găsesc pe net? întreabă unul dintre ei.

Urmează un cor de proteste:
– Băăă, nu, e păcat, încaltea de era vreo panaramă de film mai mergea, da’ așa, e păcat de el să nu-l vezi frumos, la mall.

Câteva secunde de liniște. Apoi, cel care pare a fi expertul grupului mai aruncă o privire spre poster și pufnește în râs:

– Bă, a dracu maimuțe, bă, da’ urâte’s. Parcă-s ăla care a lucrat cu noi pe tură astă-vară.

Redevenind serios, se întoarce către cel care voia să caute filmul pe net:

– Vezi că-i partea a doua. Cum ar veni, mai are o parte, tre’ s-o vezi și pe-aia.

– Are legătură părțile? spune cel interpelat, puțin pleoștit.

– Păi cum dar? Tre’ să vezi prima parte, că altfel nu-nțelegi nimica.

– Și orișicât, se merită s-o vezi. Te dai cu roatele-n sus de râs, se bagă în vorbă unul care până atunci tăcuse.

Iarăși câteva momente de liniste, în timp ce toate privirile se îndreaptă spre un alt poster, lipit la celălalt capăt al șirului de bănci.

– Auzi, întreabă iar cel care nu văzuse filmul, da’ oare calu’ ăla ce treabă are?

– Iți dai seama că face și el ceva în film, că altfel nu-l punea ăia degeaba în afiș, răspunde expertul.

Aici, cum ar spune Seherezada, intrând trenul în stația în care voiam eu să ajung, drumurile noastre s-au despărțit. Oricum, cred că v-am povestit destul cât să vă trezesc interesul așa că, daca n-aveți chef să vă uitați la “Singur acasă” puteți să vă uitați la Jumanji.

Cât despre mine, sunt mulțumit că am aflat la ce se gândesc paznicii de la metrou (când se gândesc la ceva, firește).

PS: dacă aflați ce face calul ăla să-mi spuneți și mie, că-s curios.

Când indiferența ucide

În dimineața zilei de 13 martie 1964, în Queens, New York, o tânără de 28 de ani (Catherine “Kitty” Genovese) a fost atacată de un bărbat necunoscut înarmat cu un cuțit (Winston Moseley, un individ cu grave probleme mintale care, printre altele, era și necrofil).

Speriată, Kitty Genovese a început să fugă strigând după ajutor (iar strigătul ei “Oh my God, he stabbed me! Help me!” arată clar că se întâmpla ceva grav).

Țipetele ei au atras atenția câtorva locatari ai clădirilor din jur, dintre care unul a strigat la agresor să lase fata în pace. Atât. Fără ca ceilalți vecini care au văzut scena de la geam să zică vreo ceva, fără să coboare nimeni, fără că măcar cineva să sune nimeni la poliție.

Oricum, agresorul a lăsat fata în pace și a fugit înspre mașină (da, cam așa e în SUA, orice nenorocit își permite o mașină) iar Kitty Genovese, rănită, s-a târât înspre intrarea în bloc.

După câteva minute, Moseley s-a întors, a început să-și caute victima prin parcare, a cercetat stația de tren din apropiere, apoi s-a întors în parcare unde a descoperit o dâră de sânge pe care a urmărit-o până a ajuns-o din nou pe Kitty care, grav rănită, se târa pe holul clădirii.

Al doilea atac a fost mult mai grav – Moseley a violat victima pe care apoi a ucis-o cu lovituri de cuțit. (Nu e sigur că asta a fost ordinea). De data asta, nimeni nu a mai intervenit, deși victima a opus rezistență o vreme, timp în care a strigat de mai multe ori după ajutor.


Această crimă și, mai mult decât crima în sine, impasibilitatea martorilor (peste 30 de oameni dintre care unul singur a avut o intervenție anemică) au șocat opinia publică, iar una dintre consecințele pe termen lung a fost apariția conceptului denumit “Bystander effect” (efectul trecătorului, cunoscut și sub alte nume-apatie socială, apatia martorilor, sindromul Genovese, sindromul responsabilității difuze etc).

Pe scurt, “apatia trecătorului” înseamnă că, în cazul în care cineva are nevoie de ajutor într-un loc public, probabilitatea ca cineva să ajute victima este invers proporțională cu numărul celor prezenți (cu cât sunt mai mulți martori, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să preia inițiativa și să ajute victima).

Mai mult, nici ju este nevoie ca martorii să se vadă unii pe alții, este suficient că ei să știe că există și alți oameni care asistă (sau ar putea asista) la crimă/accident.

Firește, mai sunt și alți factori care intervin, unul dintre ei, foarte important, fiind reacția primilor martori (fie cei care ajung primii, fie cei care sunt mai aproape), sexul și vârsta victimei ,aspectul victimei (de cele mai multe ori un homeless nu va fi ajutat, indiferent de numărul martorilor), prezența cuiva îmbrăcat în uniformă etc.

Dar, încă o dată, principalul motiv pentru care oamenii nu intervin în astfel de situații îl constituie sindromul Genovese

În concluzie, oamenii care îi balacaresc pe vecinii femeii care și-a omorât copilul în bătaie nu prea au dreptate. Nu sunt vecinii ăia nici mai buni, nici mai răi, nici mai insensibili decât alții. Și cu atât mai puțin se poate vorbi despre atitudinea lor ca fiind caracteristică românilor.

Pur și simplu așa se comportă majoritatea oamenilor într-o situație similară – nu intervin. Sau, mai bine zis, nu interveneau, pentru că în multe țări oamenii sunt încurajați să adopte comportamente prosociale (și, printre altele, învață despre sindromul Genovese).

O a doua concluzie este că cine asistă la un accident sau la o infracțiune să încerce să ajute victima sau măcar să sune la 112, chiar dacă mai sunt încă o sută de oameni în jur. De fapt, mai ales dacă sunt mulți oameni în jur.

Și, în încheiere, un sfat: dacă sunteți într-un loc public și aveți nevoie de ajutor (vi se face rău sau sunteți agresat de cineva, sau orice altă situație) cereți ajutor, dar nu la modul general, indicați pe cineva anume și rugați-l să vă ajute.

PS: Povestea asta cu sindromul Genovese nu se aplică și funcționarilor de la serviciul pentru protecția copilului, care știau de caz și n-au făcut nimic. În cazul lor este vorba doar despre nesimțire și incompetență.

Recalibrări de ființe – seminar (oarecum) gratuit

Weekend-ul asta am vrut să particip la un seminar dedicat celor care au probleme cu FIINȚA lor (probleme energetice, spirituale, psihotronice, economice, divorț, partaj – pe scurt, orice fel de probleme).

Seminarul este gratuit și costă doar 25 de lei pe zi, iar spicărița este o tanti psiholog-vindecător care folosește tratamentele alternative pe bază de energii spirituale care sunt gratuite și nici nu costă așa de mult.

Bucuros de ocazie (pentru că, nu-i așa, nu găsești în fiecare zi un seminar gratuit la prețul ăsta) am spus că partikip și am întrebat dacă trebuie să plătesc două locuri dacă venim doi (adică eu și FIINȚA)

Nu știu ce anume din comentariul meu a supărat-o pe tanti care recalibrează FIINȚE (așa se numește metoda ei de vindecare), dar mi-a șters mesajul și nu mi-a răspuns (și cred că m-a și blocat).

Asta e, o să-mi duc FIINȚA la recalibrat la un alt seminar gratuit, doar puțin mai scump decât asta.