Pe vremea lui Ceaușescu fiecare scară de bloc avea câte un băiet (erau și fețe, dar mai rar) cu un dar aparte: povestitorul de filme.
Povestitorul de filme era, cum să vă zic, un personaj foarte important pentru toată drăcărimea din cartier. Spre ex, dacă nu te puteai decide între Sora 13 și Zorro, îl întrebai pe povestitor la ce film se duce și tu te duceai liniștit să-l vezi pe celălalt, pentru că nu pierdeai nimic.
Exista chiar și o ierarhie a povestitorilor de filme: erau ăia meseriași, peste ei cei care povesteau un film de parcă-l vedeai în fața ochilor, apoi cei care povesteau atât de bine încât puteai să minți spunând că ai văzut chiar tu filmul și, deasupra tuturor, erau ăia creativi, care le ziceau așa de bine că versiunile lor erau mai mișto decât originalul.
Eu credeam că ocupația asta a dispărut după revoluție, dar ascultându-i pe Livache și pe Pandeleasca povestind despre asasini, masoni, urmăriri cu mașini și altele de felul asta îmi dau seamă că m-am înșelat în privința asta cam cum m-am înșelat când am avut încredere în unu’, Emil Constantinescu (nu-l știți voi, spre deosebire de povestitorii de filme, asta chiar că a dispărut).
Oricum, ce voiam să vă spun: bre, dacă am prin lista oameni care se au bine cu cei doi (hai, că știu că am și câțiva postaci pesediști în listă) întrebați-i dacă au văzut “Omul păianjen se întoarce” să mi-l povestească și mie, că n-a vrut tata să-mi dea bani să mă duc la cinema in săptămâna aia…