O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…

Familia mea tradițională, pe care eu am stricat-o boicotând referendumul

Săraca mama
Micul secret întunecat al mamei a fost înălțimea – se lăuda tot timpul că are 1.47, sau chiar 1.48, dar nici măcar când trișa ridicându-se pe vârfuri nu ajungea la 1.45.
Probabil din această cauza mama a fost mereu sperioasă (anxioasă chiar) și ușor depresivă. Nu a furat în viața ei măcar un capăt de ață, deși nu știu ce anume a oprit-o, morala sau frica.
Tot din cauza staturii a simțit mereu că are nevoie de protecție, așa că atunci când i-a venit sorocul s-a măritat cu…
…Spaima satului, adică tata
1.78, 72-73 de kg, boxer amator, tata era un soi de vedetă locală, fiind cunoscut de toți oamenii din comună (au vrut să-l linșeze, și nu doar o dată). Proaspăt liberat din armată, unde stătuse mai mult pe la carceră (scăpase ca prin urechile acului de batalionul disciplinar) și-a amintit că mai avea câțiva săteni nebătuți așa că s-a întors în sat să termine ce începuse.
Mândru nevoie mare că domnișoara învățătoare l-a ales tocmai pe el dintre toți cotoii janghinoși disponibili (e doar o metaforă), s-a hotărât să se cumințească și să se așeze la casa lui. Primul pas, a fost să-și caute de lucru (bine, a fost nevoit să repete acest prim pas de vreo 20 de ori, pentru că firea lui boemă nu prea se potrivea cu rigorile și asprimile aferente unui loc de muncă). După ceva vreme, când s-a plictisit să bată țărani s-a mutat la oraș, să-și mai încerce mușchii și pe orășeni.
Optimist, petrecăreț, haios și pus pe glume atunci când nu era pus pe scandal, pot spune că tata era chiar opusul mamei. Și dacă de la mama am deprins gustul lecturii și am învățat bazele limbii franceze, de la tata am învățat alte chestii, mult mai utile: am învățat să mă bat, să beau o găleata de vin pe noapte și mai ales am învățat să nu iau lucrurile în tragic.
Aaa, și am mai învățat să mă feresc de domnul Boscu – președintele asociației de locatari care avea prostul obicei de a-l sâcâi pe tata cu întrebări de genul: “Vecine, dar cu întreținerea ce se mai aude, plătești și tu anul asta?” (chestia asta chiar mi-a prins bine în anii de facultate, când ma fugărea administratorul prin cămin).
Oricum, precum spuneam, după referendumul la care n-am fost am sunat-o pe mama. Mi-a răspuns veselă nevoie mare, cum nu cred că a mai fost vreodată în viața ei și, dacă n-aș fi știut că nu se atinge de alcool, aș fi jurat că a tras zdravăn la măsea dis-de-dimineață.
-Alo, mamă?
-Aaa-lo, tu ești, băi Dobi? (Dobi era numele meu de alint, prescurtare de la dobitoc). Te-ai realizat în Anglia, ai, nu mai suni acasă. ‘Tu-ți icoana mă-tii, las’ că pun io mâna pe tine, vezi ce bătaie-ți trag.
Am închis speriat telefonul. Clar, m-a ajuns blestemul CpF-ului: mama-i tata.