În
dimineața zilei de 13 martie 1964, în Queens, New York, o tânără de 28
de ani (Catherine “Kitty” Genovese) a fost atacată de un bărbat
necunoscut înarmat cu un cuțit (Winston Moseley, un individ cu grave
probleme mintale care, printre altele, era și necrofil).
Speriată, Kitty Genovese a început să fugă strigând după ajutor (iar
strigătul ei “Oh my God, he stabbed me! Help me!” arată clar că se
întâmpla ceva grav).
Țipetele ei au atras atenția câtorva
locatari ai clădirilor din jur, dintre care unul a strigat la agresor să
lase fata în pace. Atât. Fără ca ceilalți vecini care au văzut scena de
la geam să zică vreo ceva, fără să coboare nimeni, fără că măcar cineva
să sune nimeni la poliție.
Oricum, agresorul a lăsat fata în
pace și a fugit înspre mașină (da, cam așa e în SUA, orice nenorocit își
permite o mașină) iar Kitty Genovese, rănită, s-a târât înspre intrarea
în bloc.
După câteva minute, Moseley s-a întors, a început
să-și caute victima prin parcare, a cercetat stația de tren din
apropiere, apoi s-a întors în parcare unde a descoperit o dâră de sânge
pe care a urmărit-o până a ajuns-o din nou pe Kitty care, grav rănită,
se târa pe holul clădirii.
Al doilea atac a fost mult mai grav –
Moseley a violat victima pe care apoi a ucis-o cu lovituri de cuțit.
(Nu e sigur că asta a fost ordinea). De data asta, nimeni nu a mai
intervenit, deși victima a opus rezistență o vreme, timp în care a
strigat de mai multe ori după ajutor.
Această crimă și,
mai mult decât crima în sine, impasibilitatea martorilor (peste 30 de
oameni dintre care unul singur a avut o intervenție anemică) au șocat
opinia publică, iar una dintre consecințele pe termen lung a fost
apariția conceptului denumit “Bystander effect” (efectul trecătorului,
cunoscut și sub alte nume-apatie socială, apatia martorilor, sindromul
Genovese, sindromul responsabilității difuze etc).
Pe scurt,
“apatia trecătorului” înseamnă că, în cazul în care cineva are nevoie de
ajutor într-un loc public, probabilitatea ca cineva să ajute victima
este invers proporțională cu numărul celor prezenți (cu cât sunt mai
mulți martori, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să preia
inițiativa și să ajute victima).
Mai mult, nici ju este nevoie
ca martorii să se vadă unii pe alții, este suficient că ei să știe că
există și alți oameni care asistă (sau ar putea asista) la
crimă/accident.
Firește, mai sunt și alți factori care
intervin, unul dintre ei, foarte important, fiind reacția primilor
martori (fie cei care ajung primii, fie cei care sunt mai aproape),
sexul și vârsta victimei ,aspectul victimei (de cele mai multe ori un
homeless nu va fi ajutat, indiferent de numărul martorilor), prezența
cuiva îmbrăcat în uniformă etc.
Dar, încă o dată, principalul motiv pentru care oamenii nu intervin în astfel de situații îl constituie sindromul Genovese
În concluzie, oamenii care îi balacaresc pe vecinii femeii care și-a
omorât copilul în bătaie nu prea au dreptate. Nu sunt vecinii ăia nici
mai buni, nici mai răi, nici mai insensibili decât alții. Și cu atât mai
puțin se poate vorbi despre atitudinea lor ca fiind caracteristică
românilor.
Pur și simplu așa se comportă majoritatea oamenilor
într-o situație similară – nu intervin. Sau, mai bine zis, nu
interveneau, pentru că în multe țări oamenii sunt încurajați să adopte
comportamente prosociale (și, printre altele, învață despre sindromul
Genovese).
O a doua concluzie este că cine asistă la un
accident sau la o infracțiune să încerce să ajute victima sau măcar să
sune la 112, chiar dacă mai sunt încă o sută de oameni în jur. De fapt,
mai ales dacă sunt mulți oameni în jur.
Și, în încheiere, un
sfat: dacă sunteți într-un loc public și aveți nevoie de ajutor (vi se
face rău sau sunteți agresat de cineva, sau orice altă situație) cereți
ajutor, dar nu la modul general, indicați pe cineva anume și rugați-l să
vă ajute.
PS: Povestea asta cu sindromul Genovese nu se aplică
și funcționarilor de la serviciul pentru protecția copilului, care
știau de caz și n-au făcut nimic. În cazul lor este vorba doar despre
nesimțire și incompetență.