Tag: viorica dancila

Povestea căruțașului din Videle

Dragi prieteni, dacă aveți drum prin Videle în zilele următoare, vă recomand să treceți și pe la gară, unde puteți avea ocazia de a vedea o scenă atât de emoționantă cum de la vechiul film Cassablanca nu s-a mai văzut.

Mi-a zis cineva că, încă de ieri, un nene cu privire blajină și-a tras căruța la capătul gării și stă cuminte în ploaia rece de sfârșit de toamnă, privind drăgăstos înspre peronul rece și pustiu.

Prietenul meu a intrat în vorbă cu nenea căruțașul și a aflat că acesta își așteaptă consoarta, care, după câțiva ani în care s-a chinuit cu niște trebi încurcate prin București, a început a auzi chemarea pământului și s-a gândit (e doar un fel de-a spune) să se întoarcă acasă.

Și așa, ceas după ceas, așteaptă nenea să-i vină mândra acasă, s-o urce-n căruță, ca pe vremuri, și să plece degrabă spre căsuța lor primitoare, mai ales că de când fumeia s-a luat cu trebile politice n-a mai avut cine să facă uruială la păsări.

La naiba, numai imaginându-mi cum merg ei doi cu căruța pe drumul plin de bălți și de hârtoape, mi-au și dat lacrimile.

Romantic incurabil ce sunt, acu’ tre’ să mă duc să beau ce-a mai rămas în sticla pe care am început-o aseară.

O poveste din Hulești

O poveste din Hulești (da, pe vremuri exista un sat cu numele ăsta, un sat în care pe toți oamenii îi chema Hulea).

În urmă cu mulți ani trăia în Hulești un țăran gospodar care avea vreo 5-6 copii.

Copiii, ajunși oameni în toată firea, plecaseră pe la oraș să se realizeze, doar că bătrînul, știind cam ce însemna viața de orășean în anii ’80, avea in continuare grijă de soarta odraslelor.

Printre altele, în fiecare an creștea câte un porc pentru fiecare “copil”, iar în decembrie aceștia veneau frumos de la oraș cu desăguțele goale și plecau înapoi cu ele pline.

Una dintre fetele bătrânului avusese o căsnicie nu tocmai reușită și, după câțiva ani de păruieli, spart mobila și alte distracții de genul ăsta, a hotărât că i-ar fi mai bine singură.

Bun, doar că în decembrie, la câteva luni bune de la divorț, se pomenește țăranul nostru cu fostul soț în ogradă.

Iar fostul soț, om optimist, venise nu doar cu niște ditamai genți de voiaj (goale, firește) dar și cu niște bidoane “de două deca” (tot goale și astea) ca să ia și ceva vin, să meargă mai bine mâncarea.

Neamurile mai întâi s-au mirat de țăcăneala omului (era ceva să vii cu trenul de la București la Tecuci, cu autobuzul de la Tecuci la Nicorești și apoi să mergi cu sania sau chiar pe jos încă vreo 9 km, că iarna nu prea se aventurau autobuzele până la capătul drumului).

Oricum, după ce și-au mai revenit din mirare, l-au luat pe zurliul ăsta deoparte și i-au spus cu frumosul:

– Băi cumnate… adică, stai, că nu mai suntem cumnați. Băi chizdelea, după divorț tu nu mai ai ce căuta aici așa că ia-ți bagajele și du-te, că nu mai capeți nimica de-acum incolo…

Pe cât de mare fusese mirarea lor când l-au văzut în ogradă, pe atât de mare a fost mirarea lui auzind că trebuie să plece cu papornițele goale.

I-a privit pe rând și a spus, cât se poate de sincer:
– Cum adică? Da’ ce-are a face una cu alta?

*
*
*

Acum, că Veorica nu mai reprezintă nimic în politica românească, te-ai aștepta s-o fi terminat și cu rolul de paiață națională, dar ți-ai găsit.

Una două, mai iese la rampă cu câte-o declarație halucinantă – spre exemplu acum și-a propus să câștige niște alegeri din trecut (poate pe cele contra lui Băsescu sau poate vrea să câștige la ultimul congres PCR, mai știi ce-i trece ăsteia prin cap).

La urma urmei, vorba lu’ nenea din povestirea de mai sus, ce-are a face una cu alta? N-o mai fi ea prim ministru, dar dacă încă mai are glume în program ar fi păcat să le lase să se piardă…

Viitorul României este numai în față

De câteva zile mă bântuie o afirmație făcută de Dăncilă când cu ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE, și anume:

”Viitorul nostru se află mereu în față, nu în spate” (așa grăit-a Veorica)

Mulți au râs de ea, au comparat truismul Vioricai cu discursul lui Donald Tusk, mă rog, răutățile obișnuite, dar mie mi se părea foarte cunoscută afirmația asta și azi mi-am dat seama de unde o știu: seamănă cu o veche glumă de autobază: “Cum știu bărbații care e fața și care e spatele chiloților? Galbenul este mereu un față, niciodată în spate”.

Dar probabil că e doar o coincidență, nu cred că distinsele doamnele pesediste (adică Viorica, Olguța, Carmen Dan etc) s-au învârtit vreodată prin anturaje în care se fac astfel de glume vulgare.

Una despre oameni si vite

Când eram în generală îmi făceam toate vacanțele la țară (dar la întoarcere povesteam cât de mișto a fost în stațiune, că atâta îmi mai trebuia, să-l fac de râs pe tata) și mă trimitea bunica seara să aduc vaca acasă. Ei, ajungeam eu la râpa de la marginea satului, văcarul mă ajuta să-i pun văcuței funia în jurul coarnelor și plecam încetișor spre casă.
Pe drum, din motive numai de ea știute, văcuța se mai oprea din când în când, întorcea capul spre câte o casă și dădea drumul unui muget prelung:
– Mnuuuuuuuuu!
Deși ai mei mă sfătuia mereu să folosesc jordia (adică nuiaua, în graiul local) eu nu m-am îndurat niciodată să bat animalele, așa că preferam să trag încetișor de funie și să-i vorbesc cu blândețe:
– Hai, Florico, hai, că nu-i asta casa noastră. Hai să mergem, hai acasă la noi! Și reușeam de fiecare dată să duc văcuța acasă și s-o bag în grajd, și asta fără să folosesc vreodată violența …
*********************************
Mai târziu, în facultate, aveam un coleg de cămin care la beție se trezea că le știe pe toate. Mai rău era că intra în vorbă cu toți trecătorii și nu mai termina de vorbit. Și-acum îmi amintesc cum îl trăgeam de mâneca și încercam să-i mai tai discursurile:
 
– Hai, mă, acasă, hai că-i târziu, și uite, domnul se grăbește, n-are timp, hai, hai să mergem. Gata, lasă c-a înțeles, ți-a dat dreptate, ce mai vrei, hai odată… Și-l trăgeam așa după mine până ajungeam în cameră și-l trimiteam în patul lui să se culce.
 
*****************************************
În fine, nu știu de ce povestesc toate tâmpeniile astea. Doar că m-au năpădit amintirile când am văzut cum a luat-o Liviu pe Viorica de la conferința de presă.

Epoca Dancilă

Mă întreb cum o să rămână în istorie actuala guvernare. Avem Mineriadele, fenomenul Caritas, Epoca de Aur, dictatura lui Carol al 2-lea, domnia lui Cuza, perioada Fanariotă… dar cum or să-și amintească oamenii de Dăncilă?
Probabil că prin 2040 o să auzim discuții de genul:
– Frateeee, îs obosit, n-am dormit deloc noaptea trecută. Aseară n-aveam somn, am băgat pe la zece jumate’ un episod din Dăncilă și până la urmă m-am uitat la 2 sezoane întregi. Băi, râdeam să leșin, îmi băteau vecinii în țeavă, da’ nu puteam dracu’ să mă opresc din râs.

Despre vizitei premierului Viorica Dăncilă în Spania

Una pentru fanii serialului Seinfeld:

Mai țineți minte episodul cu petrecerea lui De Mayo? Ăla care dădea fiecărui invitat câte ceva de făcut? (Elaine, poți să păzești hainele invitaților? Jerrry, ai grijă să pună nimeni paharele direct pe mobilă!)

Cam așa îmi imaginez și discuțiile care au avut loc în timpul vizitei premierului Viorica Dăncilă în Spania: 
– Tu de ce ești aici?
– Trebuie să fiu cu ochii pe Dăncilă, să nu greșească scaunul. Dar tu?
– Eu trebuie să stau cu ochii pe ea să nu bea apă din acvariu.

Viorica Dăncilă este și nu este prim ministru

„Domnul Meleşcanu a vorbit cu mine, a vorbit cu primul ministru, şi, bineînţeles, dacă îşi va da acordul primul ministru, va merge. Eu nu pot să-mi dau acordul pentru ceva în care nu am fost întrebată”, a spus Viorica Dăncilă.

Dacă înțeleg eu bine, relația dintre Viorica Dăncilă și actualul prim ministru seamănă cu cea dintre Clark Kent și Superman.

Românii, alegerile din Ungaria si părerea lu’ nea Costică

Nici nu s-au terminat bine alegerile din țara vecină, Ungaria, și au și tăbărât ziariștii și analiștii politici români (adică parerologii și băgătorii de seamă de profesie) să analizeze rezultatele, să facă portretul alegătorului maghiar, să facă predicții pe termen scurt, mediu și lung – mă rog, scenariul obișnuit, doar știți că cetățenii unui stat oarecare trebuie să ne ceară nouă părerea înainte de a pune ștampila – și asta indiferent dacă este vorba despre alegeri locale sau generale și indiferent de țara în care se desfășoară alegerile – pentru că noi, ca popor înțelept, avem dreptul (și chiar datoria morală) de a ne da cu părerea deopotrivă despre alegerile din Rusia, Franța, SUA, Germania, Mongolia sau, de ce nu, Kârgâzstan.

Fiind martor fără voie (mi-au invadat contul de Facebook) la această revărsare de înțelepciune românească mă gândesc că imaginea României personificate (o știți, fata cu flori în păr, îmbrăcată în straie țărănești) este total greșită – de fapt, România personificată ar trebui să arate ca un bătrân filosof care trăiește pe vârful unui munte, la care vin celelalte popoare să ceară sfat în momente de cumpănă. Dar mai apoi am ascultat-o pe Viorica Dăncilă vorbind despre cum are ea “încrederea că echipa care am venit vor găsi soluții”, mi-am amintit cine face parte din guvern, pe cine trimit românii în Parlament (și asta nu de azi, de ieri, ci de la revoluție incoace) și mi-am dat seama că România personificată seamănă mai degrabă cu nea’ Costică, bețivanul de la scara doi care mă oprește mereu să-mi povestească despre cum a inventat Ceaușescu saracu’ o armă laser care topea tancurile rușilor și de-aia l-au omorât masonii, ca să nu devină țara noastră cei mai mare putere economică și să ia oamenii pensii mari, că el a muncit 30 de ani la IMGB și a ajuns să nu aibă ce să mănânce, abia de-i ajunge pensia pentru băutură.