În postarea anterioară am zis că nu cred că mașina timpului există. Și totuși…
Aveam vreo 13-14 ani, tocmai terminasem o miuță și fugisem în casă să văd “Toate pânzele sus” când a bătut cineva la ușă (tata n-a reușit niciodată să repare soneria).
Am deschis ușa fără să mă uit pe vizor (nu se vedea bine prin el, că tata nu-l fixase bine) și m-am pomenit față în față cu doi bărbați înalți, bine legați (puțin cam burtoși ce-i drept), cu niște căști ciudate pe cap de ziceai că-s din Captain Power, dacă mai țineți minte serialul.
– Cătălin Hulea? m-a întrebat unul dintre ei.
– Da, nenea, am zis eu și n-am apucat să zic mai multe, că mi-au și dat cu un fel de spray în ochi, m-au pus jos și-au început să-mi tragă bastoane.
– Aha, tefelistule, ai fugit pe 10 August, credeai că scapi, aaa?
– Stai nenea, nu mai da, că n-am făcut nimic, azi suntem în iulie cum să fug în august…
– Uite-l a dracu, asta de mic avea gura mare. Ia dă-i bă și-o citație, că prea are tupeu. Scrie acolo, ten-ta-ti-vă, cu n, nu m, boule, așa, tentativă de lo-vi-tură de stat. Gata, ai scris?
– Na, ia de-aici fraiere, mi-au zis îndesându-mi o hârtie în sân (n-aveam buzunare, că mama nu le-avea cu cusutul). Hasta la vista, fraiere, ne vedem în 2018.
